Sînt multe episoadele post-1989 care, în spaţiul nostru public, au patinat pe neconcludenţa raportului dintre Biserică şi alte instituţii: de prea multe ori partenerii au debutat prost, în prea multe cazuri s-au poticnit tocmai cînd dezbaterile puteau începe. Printre trăsături, un redutabil malentendu: "ceilalţi" (fie BOR, fie societatea civilă, fie instituţii ale statului) păreau mai degrabă nechemaţii sau subalternii dintr-o ţesătură de opţiuni, problematici şi interese pe care diferendele le schiţau ca fiind, totuşi, comune. Mai mult, parteneriatul evocabil, mai cu seamă retoric, poseda - şi posedă încă - o aură de debut, un "ce" atemporal, ca şi cînd în contextul european, devenit tot mai actual, doar la noi s-ar descoperi alfabetele, iar dialogul în curs de încropire ne-ar prilejui o unicitate în plus. Fără a generaliza, se vor putea colecta destule momente din trecutul recent cînd unul dintre actori presupunea între eficienţele abordării sale transformarea, reducerea celuilalt la sine, într-atît de greu traductibile sînt încă valorile care subîntind sau provoacă polemici: sfera religioasă şi careele laicităţii se respectă reciproc doar pentru că nu se pot încă dizolva, deşi vocaţia lor - în obtuzitatea acestei comprehensiuni care nu trebuie să fie vocală ca să rămînă curentă - e jubilaţia aneantizării, sau măcar a subordonării. Misionarismului, ar spune această sociologie aforistică, îi corespunde secularizarea. Că această părere e şi falsă, şi periculoasă o vor arăta tocmai acele adolescenţe deja puţin întîrziate din discursul public românesc, unde, cîteodată pînă la hilar, revenirea în dezbatere a acestor valori se sprijină chiar pe noutatea întîlnirii între religie şi stat, între Biserică şi instituţiile laice. Şi aşa unul dintre polii venerabili ai modernităţii continentului renaşte ca unicum local, împînzit de siguranţe, adeziuni sau capricii infant