* Jonathan Franzen, Corecţii, traducere şi note de Cornelia Bucur, Colecţia "Biblioteca Polirom", Editura Polirom, 2004. Nu multe traduceri au avut parte în ultimii ani de predarea necondiţionată pe care a stîrnit-o Corecţiile lui Franzen. Şi nu multe cărţi de peste 500 de pagini au avut, pe lîngă cronici superlative în majoritatea revistelor culturale, un succes net de librărie. Probabil singura rezervă la care ar trebui să medităm e cea a lui Andrei Codrescu, care-l numea pe Franzen, într-un interviu din România literară de săptămîna trecută, "un neruşinat promovator de sine". Aşa o fi, cartea avînd criticile ei deschise sau implicite şi la apariţia americană. Succesul la publicul românesc e însă un fenomen la care merită să medităm. Tradusă impecabil de Cornelia Bucur, cu un simţ al registrelor şi cu o inventivitate a soluţiilor care ţine ştacheta artisticului acolo unde ne imaginăm că ar trebui să fie în mod normal, cartea lui Franzen a intrat în româneşte pe uşa principală. Encomionul pe care i-l face traducătoarei Radu Paraschivescu în Idei în dialog are ca principală calitate exactitatea. Dar cîte alte cărţi, de mult aşteptate, nu au avut parte de mari traducători, rămînînd, cu toate acestea, la tiraje confidenţiale şi la un succes de stimă? Să fie "revenirea ficţiunii", redescoperirea povestirii, structurarea victoriană, pe largi spaţii, a romanului de familie, amendarea postmodernismului şi a fărîmiţării intrigii despre care s-a vorbit adesea - cîteva dintre cauzele bunei primiri a lui Franzen la noi? În parte desigur, deşi procedeele postmoderne sînt relativizate mai demult chiar de promotorii lor, cu o ambivalenţă psihanalizabilă, prezentă, de altfel, şi la mult-premiatul Franzen. Căci Franzen nu e povestitor în primul rînd, iar pedigreeul lui postmodernist (nu doar prietenia literară cu David Foster Wallace sau Willian Geddis, dar şi situarea sub t