În urmă cu ceva timp, colegul Cezar Paul-Bădescu - aflat, acum, pe coclauri bavareze - scrisese la rubrica sa de televiziune despre Bărbierul din Siberia, filmul lui Nikita Mihalkov. Întîmplarea a făcut să dau - zilele trecute - peste comentariul meu "la cald" al acestui film, apărut într-o Dilemă veche (deci ne-veche) din 1999, imediat după Festivalul de la Cannes unde fusese prezentat. Textul este, de fapt, un P.S. la articolul propriu-zis; m-am gîndit că nu este, poate, lipsit de haz să-l retranscriu mai jos - ca un montaj colegial-cinefil la impresiile lui C.P.-B.:

P.S. "Cum e Nikita?" mă întreabă o cunoştinţă întîlnită pe stradă zilele trecute. Nikita, adică Mihalkov. "Foarte prost", i-am răspuns repede, după care am stat şi m-am gîndit ce ascunde această familiaritate a intelectualului român cu Nikita Sergheevici - în general, cu marii ruşi... Dintre toate miturile care nu mor, probabil că acela al "excelenţei ruso-sovietice" este cel mai tenace: ce Dumnezeu, doar am crescut odată cu el! Acestui mit i se adaugă unul - fără graniţă, de astă dată: mitul "marelui autor, tot ce atinge e aur!" În cinema, Tarkovski e acelaşi - uriaş - de la-nceput pîn' la sfîrşit, Copilăria lui Ivan e la fel de "genial" ca Oglinda, Călăuza ca Andrei Rubliov, iar Sacrificiul nu e o ratare, ci un "testament"... Idem la "Nikita": Piesa neterminată..., Cinci seri sau Oblomov - după părerea mea, vîrfurile creaţiei sale - stau, după alţii, pe acelaşi palier cu Ochi negri, Soare înşelător sau acest Bărbier din Siberia . Or, problema nu e că Mihalkov a ajuns să imite, la dimensiuni "simfonice", minunatele sale menuete de acum 20 de ani, ci că le imită prost! Într-o cronică franţuzească, Mihalkov era acuzat că a făcut un film

"reacţionar". Este, cum ar spune Al. Paleologu, o "tîmpenie": un film nu poate fi "reacţionar", cum nu poate fi "liberal" sau "social-democrat"! El poat