Deşi am fi poate tentaţi s-o luăm mai de timpuriu, de la Burebista măcar, pentru epoca modernă totul a început, de fapt, în acea zi de 18 octombrie (pe stil vechi) 1883 cînd, la Viena, în mare secret, doi miniştri de Externe - Dimitrie A. Sturdza din partea statului român şi Gustav Kalnoky din partea imperială - au semnat o alianţă între România şi Imperiul Austro-Ungar. Vreme de cinci ani, de pact nu au ştiut decît regele Carol I-ul, semnatarul Sturdza, doi fraţi Brătianu (Ion şi Dumitru, liberali), Petre P. Carp (conservator şi rusofob de cursă lungă), Alexandru A. Beldiman (în acel moment ambasador la Berlin) şi alţi unu-doi oameni, care vor mai fi fost ei. Deşi necesară ca aerul (România fiind atunci într-o izolare care-i periclita proaspetele-i cuceriri - Constituţia din 1866, independenţa din 1877 şi ridicarea în rang de regat, din 1881), această alianţă din 1883 nu a trecut vreodată prin Parlamentul de la Bucureşti, regele şi ceilalţi fiind convinşi că, supusă dezbaterii, n-ar mai fi fost validată în veci. De ce? Printre alte detalii, două erau cu deosebire delicate: 1) că prin această înţelegere cu Viena Guvernul român se obliga să pună surdină pe clamările fraţilor din Transilvania şi s-o mai rărească, se înţelege, cu sprijinul material şi moral pentru ei; şi 2) pentru că, oricum ar fi fost interpretat, acest pact tot împotriva Rusiei era; sigur, toată lumea cunoştea tendinţele expansioniste ale Moscovei, dar această Rusie era exact aceeaşi Rusie cu care, în aprilie 1877, România se aliase împotriva Turciei, printr-o convenţie ce făcuse posibilă, cum spuneam, independenţa.

Ce-a urmat: deşi tratatul cu Austro-Ungaria a rămas, teoretic, în vigoare pînă în august 1916, între timp guvernele româneşti cam trecuseră, şi cu mintea, şi cu sufletul (şi cu acte adiacente!), de partea taberei adverse. Posibilitatea alinierii după verişoara Franţa a fost lua