Nu ştiu altora cum li se întîmplă, dar mie surprizele plăcute mi se înfăţişează chiar în chip de surprize: se ivesc întocmai cum, cînd şi unde nici prin minte nu-mi trecea că voi avea parte de ele. (În timp ce surprizele neplăcute apar exact aşa cum, cînd şi unde mă temeam că o să apară, drept care, nemaifiind chiar surprize, devin, cumva, mai suportabile. Să nu le/îmi/ne fie de deochi!) Nu mă gîndeam deloc, atunci cînd directorul Teatrului Naţional din Craiova, regizorul Mircea Cornişteanu, m-a invitat să însoţesc o parte a ansamblului la festivalul de la Adana, în Turcia, nu mă gîndeam deloc, zic, că mă voi simţi atît de bine şi că îmi va plăcea aşa de mult acolo. Era, mai întîi, plictiseala drumului lung şi a şederii scurte: faci o zi pînă la destinaţie, stai două zile şi faci iar o zi, înapoi. Şi era, pe urmă, snobismul acela nenorocit (lipsit de noroc, adică) pe care probabil că îl moştenim, prin secoli, de la stră-stră-moşii băştinaşi. Mi-l şi închipui pe Decebal discutînd cu marele preot Deceneu (aşa-l chema, nu?) despre ameninţările Romei: Cine, ăia?! Se pun ei cu noi, care numai cu o bucată de brînză în mînă luptăm ca leii şi zburăm ca barza spre Zamolxe, iar nu ne vîrîm ca viezurii în vizuină?! Aşa şi stră-stră-nepoţii: Turcia?! Ce teatru se face în Turcia? Şi nici măcar la Istanbul! Într-adevăr, la Adana nu-i la Istanbul (nu spun: ca la Istanbul, fiindcă nu ştiu cum e la Istanbul). Este înspre Asia profundă, aproape de graniţa cu Siria şi aproape de mare, de Mediterana (fostă cîndva lac turcesc, am învăţat la Istorie), a cărei apropiere tulburătoare se simte nu numai în căldura soarelui şi în frunzele palmierilor, ci şi în vibraţia aerului, misterios înmiresmat - umblam ca năuci, adulmecînd toate gardurile înflorite pe lîngă care treceam: iasomie? caprifoi? salcîm? Fără să aibă monumente obligatorii şi vestigii intimidante (deşi stră-stră-moşii noş