Asadar, se implinesc, azi, exact sase decenii de la sfârsitul celui de-al doilea razboi mondial. Si incerc sa-mi aduc aminte ce-am simtit in acea vreme. Ma apropiam de saptesprezece ani, dar imprejurari speciale din viata mea, pe care le-am povestit in ultima carte, „Autoportret intr-o oglinda sparta“, m-au facut sa duc in timpul razboiului o existenta paralela, in lumile fictive din carti. Nu-mi amintesc de nopti sfâsiate de urletele sirenelor sau de oameni fugind, ingroziti, pe strada. In mod straniu, razboiul a insemnat pentru mine un sir lung de nopti in care, dupa ce-mi indeplineam, grabit, obligatiile scolare, am trait cea mai minunata foame de lectura. De altfel tot ce stiu despre al doilea razboi mondial cunosc din filme si din ceea ce am citit ulterior. La vremea respectiva, n-am tinut in mâna nici un ziar, n-am ascultat nici un comunicat la radio, n-am vazut nici un jurnal de actualitati. Razboiul era tot atât de departe de grijile mele ca razboiul peloponesiac. Spre rusinea mea, nu-mi pasa ce se intâmpla cu Europa. Sufeream pentru moartea Annei Karenina sau pentru melodrame din romane de duzina, nu pentru mortii din comunicate. Revad trenurile inghetate, cu tancuri si soldati, indreptându-se spre front, din zilele când plecam in vacanta sau veneam din Lisa, dar atât. Prin '44, lumea se intreba ingrijorata ce se va intâmpla cu noi. Eu cautam prin anticariate o carte pe care n-a vazut-o nimeni, „Secretul secretelor“, in care, potrivit legendei, regele Solomon si-ar fi strâns toata invatatura. In schimb, n-am uitat o zi de toamna din septembrie 1944. Ploua marunt, iar pe cer se târau nori dezlânati. Asteptam in Lisa data când urma sa plec, pentru ultima clasa, la liceu. De câteva zile, satul traia in panica. Se anuntase venirea primei coloane rusesti. Se vorbea de jafuri, de animale rechizitionate, de violuri si, intr-o prima faza, taranii din Lisa avusesera