Ca fiecare om de la tara, avem si noi in curtea casei unul sau doi caini. Bineinteles ca ii tinem legati.
Bineinteles ca ii tinem legati. De mici li se agata de gat cate un lant, pe care de abia il taraie. Sunt groaznice zilele in care chelalaie cu jale. Si asta, pana se obisnuiesc. Dar asa legati cum sunt, tot sar in sus de bucurie cand te vad. Cum in lumea asta sunt multi oameni rai, se gasesc si din aceia care iti otravesc cainele, chiar si in legatoare, in curtea ta.
Asa am patit si noi. Dupa ce ne-a fost otravit cainele, am gasit un catelus ca un ghemotoc negru. Avea un guleras alb in jurul gatului si un mic smoc alb in varful cozii. Semana cu un pui de urs. L-am botezat imediat Ursei. Ne-am atasat de el si, bineinteles, si el de noi. Ni se invartea toata ziua printre picioare, cautand mangaierile si dragostea noastra. Cum trebuia sa fie invatat cu lantul, va dati seama ce jale era in curtea noastra. Jale si pentru el, si pentru noi. Te privea asa, intr-un fel, ca si cum te-ar fi implorat sa-l eliberezi.
Pana la urma, s-a resemnat si si-a acceptat soarta. Il mai scoteam din lant cateodata, dar iar trebuia sa treaca inapoi la legatoarea lui. De cate ori mergeam la el, ne sarea in brate si ne prindea cu labutele, nevoind sa ne mai dea drumul. Avea obiceiul sa-si bage boticul subsuoara si statea asa nemiscat. Nu stiu ce era atunci in sufletul lui de catel, dar stiu ca noua ne era tare drag. Din cand in cand, il mai eliberam. Nu pot spune cu cata bucurie alerga, cate ocoluri facea prin curte, apoi iti sarea direct in brate si te rasplatea cu cateva limbute zdravene drept pe fata. N-am sa gasesc niciodata destule cuvinte pentru a povesti cata bucurie mi-a daruit acel catelus.
A crescut destul de marisor, s-a obisnuit cu locul sau in curte, cu cusca si cu lantul lui. Nu era nici prea rau, nici prea bun. Era un caine care isi facea datoria in
