- In cautarea lui Brancusi -
Biserica
O strada in panta, pietruita, cotropita de inserare. O arcada de piatra boltita ca o spranceana gotica deasupra unei porti din lemn greu. O turla care zgarie cerul, ascutita ca o lance, cu varful inrosit de lumina asfintitului. Aceasta este biserica romanilor din Paris, ale carei ziduri sunt impregnate cu soapte vechi. O sfera de tacere o separa miraculos de forfota marelui oras. E bine, pentru ca astazi sunt vanator de umbre si cautator de amintiri ratacite.
Il caut pe Brancusi, romanul.
A trecut exact un secol de cand el trebuie sa fi urcat caldaramul in panta al strazii Jean de Beauvais pentru prima data, scormonind cu privirile in orbita arcului de piatra al bisericii. Poate ca aceeasi inserare indulcea muchiile inalte ale turlei si aceeasi lumina insangera varful de lance al acoperisului, poate ca norii alergau la fel de portocalii spre apus, pe deasupra marelui defileu al strazii, si el a privit siluetele arhanghelilor din vitralii. Era in anul 1904. Constantin Brancusi venise sa cucereasca Parisul si gloria. Avea 22 de ani.
Am in mana o fotografie infatisandu-l pe Brancusi in clipele acelea, abia ajuns in marea metropola a artei, dupa ce traversase intreaga Europa pe jos. In spate poarta o ranita asa cum aveau soldatii romani din primul razboi mondial, in mana are o bota ciobaneasca, iar in picioare ghete grele de pelerin. Sta in fata unei usi intredeschise. Dincolo de ea sunt viitorul, arta si toate visele sale. Priveste o clipa inapoi, ca si cum s-ar intreba daca se va mai intoarce vreodata in satul indepartat al copilariei sale, daca va mai vedea vreodata portile de lemn incrustat si casa cu pridvor umbros in care statea mama lui, Maria Brancusi cea frumoasa, cu ochii inlacrimati sub marama. Nici o umbra de teama nu se citeste in privirile intunecate si arzatoare ale tanarului scul
