E celebra pentru tesaturile ei si a ajuns cu ele prin tarile Europei, sa vada si strainii ce minunatii se pot face in satele romanesti. Intre dealuri ninse cu flori de prun, intr-o casa mare, cu cerdac taranesc, razboiul de tesut al Ninei Paraschivoiu urzeste panze de in si povesti de viata.
Cand o apuca tristetea, tese cu fire gri cum e jarul din soba sau cu galbenul inchis al colbului din drum. Mai pune si negru de doliu, negru inchis si rece, ca sa-i pomeneasca pe cei morti, ca sa se roage pentru odihna lor. Dar cand e vesela si cu suflet usor, atunci si mainile se misca mai repede si firele de lana fosnesc electric, manate de surasul cel bland. Atunci pune rosu, pentru dragostea ei si a altora, si pune galben viu ca soarele, pe care il stoarce din flori de tei si foi de ceapa, si pune verde murdar din ghioci de nuci, cum e padurea dupa prima bruma de toamna.
Nina Paraschivoiu sau Buni, cum ii spun vecinele, sade singura intr-o casa cat un conac, cu nenumarate odai si camari. Toate inchise, toate reci, puse la pastrare pentru vremuri mai bune. Pana atunci sta in bucataria micuta, cu doua paturi mari, invelite cu covoare rosii. E singura camera incalzita. Razboiul e de obicei in mijloc. Scaunelul e tras putin mai la dreapta cum intri, langa soba, ca sa poata pune lemne pe foc fara sa se mai ridice. Undeva, in fata, printre oalele de lut, e un televizor care merge intotdeauna pe programe cu jurnale de stiri si politica. La stanga, pe perete, sunt icoanele. In fereastra, tamaia. La usa, agheasma. Iar in mijloc, sub mainile ei, se misca vartelnita, fusele, sucalele. Firul se rasuceste si se subtiaza, galbenul se marita cu brunul, griul se insira in linii subtiri, tot mai subtiri si mai nevazute, si peste tot izbucneste verdele proaspat, care aduce mai repede primavara, pe covorul asezat in razboi. Desi e aprilie, afara e inca frig si zapada mai starui
