Poporul roman nu duce lipsa de sarbatori. Intre acestea, 10 mai are o aura aparte. Poate prea aparte.
Pentru ca nu dispun de clima africana, majoritatea statelor din spatiul euro-atlantic au decis, in trecutul lor mai mult sau mai putin indepartat, prin istoria lor mai mult sau mai putin zbuciumata, sa isi serbeze ziua nationala primavara sau vara. Logic si frumos.
La urma urmei, o sarbatoare, oricita incarcatura dramatica ar avea evenimentul pe care-l evoca, ramine, pentru generatiile care il succed, un prilej de bucurie.
Citeva exemple: bulgarii si grecii serbeaza aceasta zi in martie, polonezii si croatii, in mai, britanicii si rusii, in iunie, americanii, francezii si canadienii, in iulie, iar ungurii si slovacii, in august. Putine exceptii. Printre ele, germanii si cehii, care isi serbeaza aceste zile ceva mai spre sfirsitul anului.
Desi nu conduceau o tara tropicala, liderii nostri politici postdecembristi au decis ca romanii sa celebreze ziua nationala pe 1 Decembrie, ziua unirii Transilvaniei cu Vechiul Regat. Stabilirea zilei nationale pe 1 Decembrie este insa una mai putin neinspirata. Din mai multe puncte de vedere.
Cum sa traiesti o atmosfera fierbinte, calda, intr-o zi in care ingheti de frig si te acopera ninsoarea? Poate, doar astrahanul, fularul si paltonul sa iti aduca cele citeva grade in plus. A sustine, cum fac demagogii, ca patriotismul presupune totusi anumite eforturi e o prostie. Nu rezistenta la frig masoara dragostea de patrie.
Alegerea celei mai importante zile oficiale a unei natii nu pleaca doar de la rapoartele INMH, ea tradeaza si alte dedesubturi.
In cazul Romaniei, stabilirea acestei date a constituit gestul politic prin care republicanii i-au rapus istoric, via tancurile sovietice, pe monarhisti (tancuri sovietice al caror eroism, iata, a fost sarbatori
