E răspândită ideea că influenţele faste ale Iluminismului asupra formării conceptelor de naţiune, de unitate şi independenţă au venit în România doar din Apus, mai precis prin Şcoala Ardeleană, care a şi dat mari dascăli în principatele Ţara Românească şi Moldova (Gh. Lazăr, Gh. Asachi, Simion Bărnuţiu ş.a.), ale căror nume se leagă de începuturile învăţământului şi ale culturii în limba naţională. Iată însă că o exegeză a iluminismului neoelen, publicată de Editura Omonia * (dezvoltarea unei lucrări de doctorat susţinută la Harvard de actualul director al Institutului de Studii Neoelene, domnul Pashalis Kitromilides) deschide alte perspective.

În lunga perioadă bizantină şi în cea nu mai scurtă de ocupaţie musulmană, identitatea naţională neoelenă s-a cristalizat prin convulsii ideologice şi religioase, prin războaie şi forme de colaborare cu ocupantul turc, prin pătrunderea ideilor occidentale, fie prin greci şcoliţi pe "teritoriu catolic", fie direct prin personalităţi non-greceşti, preţuitoare ale valorilor clasicismului elin. Mai puţin cunoscută tuturor cititorilor rămâne lupta de peste două milenii între două filosofii - cea a lui Aristotel şi cea a lui Platon - în forme "actualizate" mai apoi în neoaristotelism şi neoplatonism; două filosofii care au stat la originea bifurcării creştinismului între Apus şi Răsărit, a luptei intra-ortodoxe în intervalul dintre secolele XV-XIX.

Predominaseră şi se asimilaseră în creştinism categoriile filosofice aristotelice în tot Evul Mediu, mai ales după eforturile lui Thomas d'Aquino de a face compatibilă filosofia (o anume filosofie) cu creştinismul. Identitatea elenă însă, suscitată naţional în formaţiunile greceşti rămase încă o vreme neocupate de otomani (după căderea Constantinopolului la 1453), mai ales în Despotatul Moreea (denumire politică pentru aria geografică Peloponez) şi în Trapez