In studenţie nu aveam televizor. În mansarda mea exista numai un mic radio-casetofon pe care mi-l cumpărasem singură, din banii câştigaţi de pe vânzarea unor mărţişoare la care migălisem câteva săptămâni împreună cu alţi trei studenţi de la diverse facultăţi "mai" ştiinţifice. Casetofonul nu era chiar nou, aşa că auzeam muzica într-un ritm puţin mai lent decât ar fi fost normal, ceea ce nu mă deranja, într-atât aveam nevoie de muzica mea. Într-o seară am fost la un spectacol, Cum se numeau cei patru Beatlesi, la Bulandra, sala Icoanei, pe-atunci teatrul meu favorit. Mariana Mihuţ interpreta rolul unei tinere care participă la un concurs în care trebuia să recunoască o piesă cu Beatlesii, dată "cu încetinitorul". Ea izbuteşte numaidecât, fără greş, pentru că avea acasă un casetofon cam stricat (incomparabil mai prost decât al meu), care-i oferea oricum piesele într-un ritm deformat. M-am identificat imediat cu eroina, cu atât mai mult cu cât, la fel ca ei, întotdeauna îmi scăpa numele celui de-al patrulea Beatles şi a fost prima dată când m-am gândit cu încredere că şi răul poate fi bun la ceva.
La micul meu aparat prindeam o frecvenţă la care se auzea şi postul, desigur, oficial, de televiziune. În aceste condiţii ciudate, fără distracţii prea variate, fără televizor, dar cu un radio care-i prinde sonorul, nu ştiu cum am început să ascult cele câteva filme străine pe care se îndura să le dea televiziunea pe vremea lui Ceauşescu. Cu timpul am ajuns să înţeleg foarte bine acţiunea filmelor pe care nu le vedeam şi, cu siguranţă, franceza şi engleza mea au avut de câştigat din acest exerciţiu pe care-l făceam fără voie. Vocile dobândeau pentru mine corp, aşa cum
s-a întâmplat cu primii oameni care au făcut experienţa telefonului despre care povesteşte Proust. Singura problemă era că, dacă nu cunoşteam dinainte actorii, imaginam persoanele după v
