Un mijloc modern de simplificare a structurilor gramaticale este cuvîntul plus, folosit cu rol de conjuncţie sau ca element component al unei locuţiuni conjuncţionale. Plus - preluat din locuţiuni străine, dar dezvoltînd în română noi valori şi utilizări (provenite şi din calitatea sa de nume al semnului aritmetic al adunării) - asociază cu uşurinţă, în limba vorbită, elemente şi structuri diferite din punct de vedere morfo-sintactic, pe care cu greu le-ar putea articula alte instrumente lingvistice. În enumeraţii, plus (considerat în acest caz, de către dicţionare şi gramatici, adverb) introduce noul element al seriei, fără a mai respecta norma cultă de reluare a unei eventuale prepoziţii sau a formei cazuale oblice: "însoţit de dnii R., plus generalul N., plus contraamiralul C." (Libertatea, 1925, 1996, 17); "fiecărei partiţii i se pot programa maxim 8 coduri de utilizator, plus un cod de unică folosinţă, plus un cod de panică" (dioseta.ro); "li se admite transportul a 10 kg de bagaj, plus un cărucior rabatabil" (tarom.ro). Faţă de simplul şi, care egalizează, plus marchează mai puternic ideea de adaos, de suplimentare, fiind mai apropiat de locuţiunile precum şi sau de asemenea: "Stricarea maşinii ar fi fost foarte mişto, plus o carieră de genul Porsche - adică să nu fie necesar să câştigi fiecare cursă" (onlinesport.ro). Asemenea folosiri nu sînt noi (în dicţionarul academic ele apar înregistrate şi ilustrate prin citate din Caragiale şi Ibrăileanu), dar în limba actuală au luat o amploare mult mai mare decît în trecut.

Strict familiar este conectorul plus că, folosit pentru a lega propoziţii, fraze, enunţuri: "Am propus multe amendamente, plus că am lucrat pe comisii" (sportplus.ro); "la cât de mult îmi place fotografia mi-aş lua unul profesionist, dar mă îngrozesc de greutatea lui, plus că nu mai poţi face filmuleţe" (eva.ro); "Plus că preţu