Am vorbit altădată de cîteva aspecte ale kitsch-ului politic. Dar prelungirile lui se găsesc pretutindeni: în artă, în literatura ieftină, în producţiile mass-mediei, în spectacolul şi dialogurile străzii, în casele vecinilor, cu alte cuvinte, în viaţa de toate zilele.

Florile artificiale şi anumite produse sintetice care încearcă să-ţi ia ochii sînt considerate kitsch tocmai pentru că şi ele vor să pară ceea ce nu sînt; după cum o venerabilă matroană care se îmbracă în rochiţe scurte ca la 20 de ani, comportîndu-se ca şi cum ar mai fi ceea ce a fost cîndva, obţine rezultatul opus celui scontat. (elle este la risée de tous, am auzit într-o situaţie de genul ăsta comentariul unui spirit caustic în liberala Franţă).

La fel, stilul pretenţios (caragialian sau molieresc), ca să mă refer la un exemplu din alt domeniu, este kitsch în măsura în care face uz de tot felul de expresii fals-culturale, neadecvate ansamblului, din care transpare impostura. Nu cultura sau incultura sînt relevante în această privinţă, ci pretenţia de a părea ceea ce nu eşti. Ceea ce este autentic poate fi supărător, blamabil, monstruos chiar, dar nu kitsch.

Dat fiind acest caracter imitativ, nu numai că noţiunea de care vorbim nu este opusă celei de modă, ci de obicei i se suprapune, confundîndu-se cu ea, cu "moda zilei". Kitsch-ul, raportat la diferitele sfere de activitate, pături sau categorii sociale etc. este, dimpotrivă, prin natura lui arhiconformist, mulîndu-se după morala, gustul, ideile predominante la un moment dat în anumite cercuri, grupări sau colectivităţi mai largi, în general lipsite de cultură.

Cumetrele de mahala care îşi împodobesc locuinţa cu fel de fel de zorzoane şi-şi umplu pereţii cu fotografiile de familie ale unor veri, verişoare, mătuşi şi unchi, încremeniţi în poziţii marţiale şi încredinţaţi unor rame de ala