Acum zece ani, poate, Ştefania Cenean a avut o expoziţie de scenografie, extrem de delicată şi de rafinată, foarte modern concepută, în acelaşi timp, la Institutul francez din Bucureşti. Era în timpul repetiţiilor cu Danaidele de la Craiova şi am venit de acolo aproape toţi, cincizeci de danaide şi cincizeci de egipteni, Silviu Purcărete, actorii - cei şapte zei - Paul Chiribuţă. Un moment în care am simţit că ne strîngem şi mai tare unii în jurul celorlalţi, că, într-un fel sau altul, vom rămîne foarte special legaţi, indiferent dacă sîntem sau nu conştienţi de asta. Din cînd în cînd, îmi aduc aminte de starea aceea. De tot. În mod ciudat, purtăm mult mai tare amprenta amărăciunilor, a tristeţii, trena asta e mai lungă, o ducem şi o arătăm spectaculos, dramatic, şi facem prea puţină strigare de luminosul vieţii, de întîlnirile minunate, de oameni, de prietenii, de locuri, de bucuria unor clipe, de imagini sau de cuvinte care definesc, discret, miracolul trecerii pe acest pămînt. La urma-urmelor, este, probabil, şi averea emoţională cea mai importantă cu care păşim dincolo şi de care ar fi firesc să ne îngrijim cu smerenie şi constanţă. Mă gîndeam, în vremea din urmă, că dincolo de lamentaţiile fireşti slăbiciunilor femeieşti, care mă domină uneori în umila-mi condiţie, sînt depozitarul unor imagini, a unor întîlniri umane, apoi şi profesionale, care îmi dăruiesc lumină şi forţă ori de cîte ori o iau la vale sau ori de cîte ori sînt sus, pe val.

Sînt un om norocos şi nu ştiu de ce uit adesea asta. Chiar dacă nu mă aflu pe nici-o "listă" importantă, cum spune prietena mea. Experienţa pe care am avut-o cu spectacolul Danaidele a fost una majoră. Umană şi teatrală. O experienţă care m-a alimentat mult, fertil, care mi-a cristalizat noţiuni, sentimente, stări. Chiar şi de graţie. Luni de zile am stat cu aceeaşi oameni, cu aceeaşi artişti, cu aceeaşi teh