Privesc împreună cu Haralampy la televizor şi, pentru prima dată, nu comentează nimic, de fapt, tăcem amândoi, o tăcere din acelea când fiecare vrea să creadă celălalt că el e mai puternic... Ştiu că minţim, ştim fiecare că o facem pentru a ne ascunde suferinţa...
Cu ani în urmă am fost împreună la Foeni, la Otelec... Am colidat cam toate zonele unde acum se întinde ca un blestem, apa tulbure aducătoare de tragedii. Avem de acolo amintiri despre oameni şi întâmplări, despre case şi pământuri, despre curţi curate şi despre animale îngrijite cu dragoste. Iar acum... Privim la televizor înmărmuriţi, ca la un spectacol îngrozitor regizat de natura dezlănţuită şi oarbă. Seară de seară, de peste două săptămâni. Vedem pe toate posturile de televiziune apele unei mări murdare, apărută ca un fel de osândă în sud-vestul ţării; îi vedem pe oamenii aceia care îşi făcuseră planuri de petrecere a Sfintelor Paşti împreună cu cei dragi, oamenii aceia care au devenit tragedia întruchipată, fiindcă feţele multora nu mai exprimă deznădejdea, ci o resemnare-muţenie, în faţa unei forţe împotriva căreia nu au cum şi cu ce arme să lupte...
Cine ştie numărul exact al oamenilor şi animalelor rămase fără adăpost, în ochii cărora se citeşte spaima de moarte ? Un câine, un "Ciobănesc" uriaş, se lasă purtat pe braţe către platforma unei remorci; un cocoş - paradoxul paradoxurilor - stă pe un acoperiş de casă, inundată până la jumătatea ferestrelor, şi cântă. Poate strigă după ajutor, poate cheamă zorile unui cer albastru, fără urgia ploilor, poate e chiar modul său de a cere Providenţei clemenţă...
Doar femeile, încă mai pot plânge, tot mai greu: glasurile sunt gemete, ochii sunt secătuiţi de lacrimi; bărbaţii au feţele împietrite de tristeţe... Ce li se mai poate spune acestor oameni aciuiţi - pentru câtă vreme ? - la prieteni, la rude sau la veci
