Fara exceptie de loc si de timp, discursul istoric a fost pentru politicieni unealta menita sa le justifice scopurile, deciziile si actiunile, oricit de infame, nedrepte, ori ruinatoare ar fi fost ele. Ca in metafora lui Borges, discursul istoric pare sa fie cartea care povesteste toate cartile ce povestesc politica, cu tot ce are ea mai bun, ori mai abject.
La 60 de ani de la incheierea celui de-al doilea razboi mondial, politicienii Europei s-au inchinat falsilor zei ai istoriei, intr-o ceremonie a carei ambiguitate politica marcheaza unul dintre cele mai semnificative derapaje publice din ultimul deceniu. Desi s-au aflat in acelasi loc, la Moscova, fiecare dintre cei peste 50 de sefi de stat si de guvern a participat la alta ceremonie!
Pentru unii a fost sarbatoare! Presedintele Rusiei a facut toate eforturile in acest sens. Soldatii au marsaluit prin Piata Rosie, ca in vremurile de glorie ale URSS, sarbatorind "Victoria", marea victorie in "Marele razboi pentru apararea patriei".
Cu parada militara si fanfare, cu steagurile rosii ale fostului imperiu sovietic, devenite steagurile noii armatei a Rusiei, cu imnul de stat al URSS, devenit imnul de stat al Rusiei democrate. Umbra lui Stalin a planat vizibil asupra ceremoniei, iar numele lui a fost invocat de nenumarate ori cu glas raspicat, in afara tribunelor, iar cu voce mai scazuta, in rindurile oficialilor.
O victorie pe care, fara indoiala, rusii, alaturi de popoarele fostului imperiu, au tot dreptul sa o celebreze in numele celor peste 27 de milioane dintre ei, care nu s-au mai intors niciodata acasa de pe front.
"Ziua victoriei" pare sa fi fost sarbatorita si de inaltii reprezentanti ai Statelor Unite, Marii Britanii si Frantei, chiar daca diferit. Premierul Blair a preferat sa ramina acasa, invocind pregatirile pentru formarea noului cabinet, in timp ce Presedintel
