Intrebată - provocator amuzat - cum s-a simţit în comunism, poeta Nora Iuga a răspuns - generic amuzat - că a existat 2 Mai. Scurt. Comunismul adică nici nu exista pentru cei tineri şi frumoşi (şi mai puţin frumoşi), care, vară de vară, se despuiau acolo şi, atemporali Adami şi Eve, trăiau într-un Eden doar al lor.

(Dar, am adăuga imediat obligatoriu, departe de mirabila plajă, regimul îşi consuma dur urîţenia lui de împrumut asiatic. Zi-noapte, generalizat, în acompaniamentul lozincilor bolşevic-găunoase, urlete de la tribunele lui

1 Mai şi îngînate fals de... masele largi populare. De bine-de rău, masele astea îşi tîrîiau traiul cum puteau, închisorile însă gemeau de elitele româneşti, cele ce definiseră o ţară în plină emergenţă europeană. Asta pînă la invazia tancurilor ruseşti şi înstăpînirea hahalerelor autohtone.)

Abrevierea scriitoarei, dincolo de tăietura ei ludică, diagnostichează exact starea de spirit a junimii din sinistrul interstiţiu.

Restrîngînd aria la un Iaşi care oricum nu fusese un oraş oarecare, sunt de rememorat secvenţe stenice, sustrase cu perspicacitate activismului şi securismului local, în stare, acestea, a mai păstra ceva dintr-o strălucită efigie.

Restaurantele încă îşi mai ofereau generozitatea - gastronomică şi etilică - ultimilor boemi, unor Mărgăriţi, aflaţi cîndva în preajma unor Călineşti, festinurile terminîndu-se în brumate exoduri cu birje luate din Piaţa Unirii şi terminate în casele unor Cuciureni, gata de plecare la pescuit, dar nezgîrciţi a mai scoate frugale carafe.

Cînd soarele după-amiezii pocnea neîndurător acoperişul ondulat al atelierelor noastre din Armeană, mă repezeam la tramvaiul din Cucu şi, în cîteva minute, eram la Ciric, pregătindu-mi - solar şi acvatic - iminenta fugă la mare. Sau la Sulina.

Apropo de atelier