In teribilul ei sprint istoria muzicii savante a inspirat pe ultimii metri tot mai mult parfumul teoretizărilor şi a expirat copios sonorităţi a căror analiză procură apreciabile satisfacţii intelectuale, dar lasă un gust amar atunci cînd le asculţi. Pulverizarea stilistică din arta muzicală a ultimului veac este consecinţa caracterului heracleitic al culturii de tip european, o cultură deschisă, extravertită, bazată excesiv pe negare şi pe reconstrucţie. Compozitorul modern vizează revoluţia cu orice preţ. Invenţia debordează stilul. Construcţia devansează mesajul. Rămîne întrebarea dacă este sau nu benefică revoluţia în istoria muzicii. Reglează ea metabolismul acesteia? Stravinski, bunăoară, este sceptic: "arta se dovedeşte, prin esenţa ei, constructivă. Revoluţia implică o ruptură de echilibru. Cine spune revoluţie, zice haos provizoriu. însă arta este contrariul haosului. Ea nu se lasă în voia haosului, fără să se vadă de îndată ameninţată în operele ei vii, în însăşi existenţa ei". Unde mai pui că relaţia dintre originalitate şi revoluţie este, probabil, una cvasiosmotică: poţi fi original fără a fi revoluţionar (cazul tipic al compozitorului postmodern) şi invers, poţi fi revoluţionar fără a fi original (ipostază frecventă a compozitorului modern), această din urmă situaţie zăpăcind, nu de puţine ori, muzica savantă nemaioferind putinţa de a se reveni la făgaşul normal.

Prea a devenit estetizantă, spectaculară ori agrementală muzica de azi. Să ne gîndim că arta sunetelor era cîndva funciarmente legată de descoperirea, împărtăşirea şi consumarea evenimentelor fundamentale ale existenţei umane, pentru ca în prezent binele muzicii să se confunde prea adesea cu excesele sentimentaliste, cu edulcorările ori chemările lacrimogene ale atitudinilor neoromantice şi postmoderne. Ca să nu mai vorbim de aşa-zisa muzică de divertisment, crescută la umbra