Pannonia lui Márai înseamnă nu doar Ungaria ori Imperiul Austro-Ungar, ci, prin extindere, Europa şi întreaga omenire.

Mesajul literar al Pannoniei a căpătat în ultimele decenii audienţă universală. Faptul că un prozator precum Imre Kertész primea, în urmă cu un an şi ceva, Premiul Nobel pentru Literatură, iar Tîrgul de Carte de la Frankfurt avea drept invitat de onoare Ungaria reprezintă epi-fenomenele vizibile şi spectaculoase; realitatea ascunsă pe care toate acestea s-au ridicat este însă mult mai interesantă şi, probabil, mai durabilă. Ne gîndim la lectură, la lectura reală întreprinsă în singurătate şi tăcere, nu la cea comandată de festivităţi.

Despre romancierul Sándor Márai se vorbeşte de multe decenii, însă pînă de curînd puţini îl şi citiseră. De abia acum, în ultimii ani, tradus în toate limbile de mare circulaţie, el a ajuns accesibil milioanelor de cititori interesaţi. Despre acest emblematic autor ştiam mai ales circumstanţele dramatice şi stranii ale biografiei sale; ceea ce începe acum să prevaleze este marea lui operă de romancier, mare ca dimensiuni şi ca altitudine estetică.

în 1948, la vîrsta de 48 de ani, scriitor deja celebru şi în plină forţă de creaţie, Márai îşi părăseşte ţara: incompatibilitatea prozatorului cu noul regim instalat de sovietici trebuie să fi fost totală. Se pare însă că ceea ce l-a făcut pe Márai să aleagă exilul a fost distrugerea bibliotecii sale. Poate părea ciudat: dar dispariţia cărţilor adunate de cîteva generaţii şi cumpărate cu iubire de autorul însuşi l-a rănit pe Márai mai mult decît lipsurile materiale ori schimbarea dramatică de regim politic. A lăsat totul în urmă şi s-a hotărît să-şi reînceapă viaţa cînd se apropia de 50 de ani.

Totala inaderenţă a lui Márai la comunism îşi are cea mai vizibilă origine în propria sa operă de prozator. Aceasta din urmă şi