De vreme ce consubstanţialitatea dintre eul empiric şi eul auctorial constituie trăsătura comună a tuturor jurnalelor, poate că ar trebui să căutăm alte concepte pentru a parcela acest gen nărăvaş. Şi n-ar fi de mirare ca vechiul criteriu tematic să-şi reconfirme pe această cale utilitatea. Există, astfel, trei tipuri de jurnal. Primul este jurnalul de condiţie sau de "vocaţie", care focalizează o anume trăsătură definitorie pentru statutul autorului: creaţia, sexualitatea, apartenenţa etnică sau religioasă etc. Dintre toate tipurile, el se apropie cel mai mult de formula "canonică" a jurnalului (presupunând că ar exista aşa ceva). La noi, Rebreanu, Olăreanu şi Cărtărescu ilustrează trei vârste diferite ale genului. Al doilea tip îl reprezintă jurnalul "istoric", bilanţ deopotrivă al "omului care am fost", dar şi al "omului supt vremi". Cum specia constituie o minuţioasă cronografie ce transformă eul într-o cutie de rezonanţă a ecourilor vremii, impactul său e direct proporţional cu (in)stabilitatea epocii: toate jurnalele noastre "de sertar" apărute după 1989 se încadrează aici. În fine, jurnalul de călătorie alcătuieşte cel de-al treilea tip; pretextul său e o "escursiune" care pune în evidenţă confruntarea între două culturi sau moduri de viaţă. În literatura noastră, aceasta e forma cea mai veche, căci toţi diariştii autohtoni de la Milescu se trag. Interesant este că, o dată cu trecerea timpului, se observă o vizibilă culturalizare a formei. Pe la 1930, Eliade mai putea să descopere fascinat, aidoma călătorilor din secolul romantic (Golescu, Alecsandri, Filimon & Co.), mirajul unei culturi străine. Nu şi autorii contemporani: mai ales în a doua jumătate a secolului (la Eugen Simion sau Gabriela Melinescu, de pildă), obiectul jurnalului de călătorie încetează să mai fie confruntarea dintre culturi, ci aceea dintre imaginile prefabricate ale diaristului şi re