De obicei, teoria literaturii nu a intervenit, in mod explicit, in disputele intelectuale romanesti. Ca atitea alte discipline umaniste, ea s-a pastrat intre cele mai stricte limite academice. Si totusi, la o analiza mai atenta, vom descoperi ca, in aceasta sfera de reflectie, exista si elementele unor proiecte critice de o mai larga respiratie.
In lucrarea de fata, va fi vorba despre conceptul de „dictiune a ideilor“, propus de Mircea Martin, in volumul sau omonim din 1981.1 Interpretata, indeobste, ca o opera de eruditie, aceasta carte nu a generat nici un fel de polemici. Este, insa, suficient sa citam titlul integral al textului plasat, strategic, la final, pentru a intelege ca autorul adresa, intr-o forma destul de directa, o provocare comunitatii intelectuale romanesti: Dictiunea ideilor, un manifest in loc de postfata (s. m.).2
Un manifest nu poate fi lansat dintr-o conditie de suverana indiferenta stiintifica. El presupune o raportare polemica la ceva, o articulare tensionata in raport cu ceva, o delimitare plina de nerv fata de ceva. Si, desigur, dincolo de toate acestea, sau deasupra lor, un proiect alternativ. Daca luam in serios auto-incadrarea in specia manifestului a textului din 1981 – unul dintre foarte putinele care, in epoca, au invocat un asemenea statut –, trebuie sa ne intrebam si asupra sistemului sau de referinta. Care era, deci, cimpul de tensiuni intelectuale inauntrul caruia Mircea Martin isi definea conceptul?
Premisa de la care porneste prezentul demers este ca, pentru a-l intelege corect, conceptul de „dictiune“ trebuie contrapus celui noician de „rostire romaneasca“, formulat pentru prima data in 1970,3 si aceasta indiferent de faptul ca, in concretul istoriei intelectuale, cele doua concepte au evoluat diferit, nu s-au intersectat, practic, niciodata si, in consecinta, nici nu s-au confruntat explicit. Conceptu
