Colegiul Noua Europa implineste 10 ani, Carmen Musat ma suna sa imi ceara, repede-repede, trei mii de semne despre NEC, pe linga mine huruie masinile strazii, ritmurile infernale ale zilei, deadline-uri pentru programe oficiale si obligatiuni academic-mondene, adica – ma gasesc vorbind/scriind despre NEC (si acceptind fara vreo respiratie de impotrivire cererea Observatorului cultural) in mijlocul nebuniei dezlantuite care imi face viata farime si din care numai NEC-ul (da, numai NEC-ul) reuseste sa ma scoata deplin, sa ma fereasca si sa-mi dea gustul unei lumi unde gindurile mele pot fi, pentru mine, mai importante decit ordinele date mie de …altii. Scriu si imi dau seama ca nu vreau sa ma despart, pentru nici un cititor, de nici una din amintirile pe care NEC-ul mi le evoca, nici in trei mii, nici in treizeci de mii de semne, nici in sapte ani (de la prima mea bursa NEC), nici in sapte sute, dupa cum imi dau seama ca, pentru mine, in codul meu de valori, foarte multe dintre secventele „de la NEC“ au devenit implicite alegorii ale normalitatii binecuvintate. Bucati de fericire.
Limanuri, nu doar in momentul lor „evenimential“, ci si in amintirea intensa pe care o am despre ele (imi amintesc nasterea si intelegerea Sensului, dar si gustul care l-a insotit – de… curry? de maghiran? –, imi amintesc mirosul bratului de narcise din vasul de la intrare, biblioteca de arta a Rectorului si inflorescenta nebuna a firelor de caprifoi, sau aroma de praf uscat a soarelui de toamna peste colectia de TLS-uri, sau torsul pisicii pe care mi-o dorisem si mi s-a dat, sau sunetul agrest al fotocopiatorului in concurs cu imprecise urme sonore dintr-o Janis Joplin a unei alte vieti…).
Scriu titlul acestui text „de trei mii de semne“ constienta ca Raiul e plin de tentatii, ca deciziile din Rai sint – pot fi – riscante pentru cel ce le ia, ca despre ingeri, ca si despr
