- Editorial - nr. 92 / 12 Mai, 2005 Contabilizand dezastrele ce se abat asupra noastra: inundatii, tornade, piedici la integrarea in UE, proasta administrare, si care, pe masura ce trece timpul, se intensifica si se diversifica, ar fi greu si nedrept, in acelasi timp, sa le punem pe toate pe seama Providentei, ca cine stie ce semne ale nevredniciei noastre. Ca sunt naturale sau sociale, in Romania calamitatile au in ele, mult mai mult, o componenta umana decat divina. Sa ne amintim ca inundatiile din 1970 n-au avut egal in istoria Romaniei, iar specialistii de atunci apreciau ca asemenea fenomen se produce cel mai devreme la o suta de ani. Iata insa ca maine, 13 mai, se vor implini doar 35 de ani de la acel moment catastrofal si, de atunci, inundatiile in tara noastra, mai mult ca in alta parte, au devenit o permanenta, se tin lant, ele petrecandu-se anual si chiar de doua ori pe an, cel mai adesea primavara si toamna. Evident, ceva s-a schimbat in echilibrul ecosistemului, si, de atunci, natura insasi nu mai dispune de intreaga sa capacitate de autoreglare, iar de acest dezastru, mana omului (a romanului) nu poate fi absolvita. Daca comunistii, simtindu-se cu musca pe caciula, au mai facut ceva investitii pentru potolirea furiei apelor, actualii guvernanti nu numai ca n-au continuat in ritmul cerut lucrarile de indiguire, dar resursele alocate cu aceasta destinatie au constituit o excelenta sursa de jaf si de imbogatire pentru cei care le-au gestionat, banii pentru diguri luand, in buna masura, cu totul alte destinatii, transformandu-se in mare parte in excelente cai de finantare a vilelor si viloaielor, protipendadei postcomuniste, aparute in apropierea cursurilor de apa. Mai pe romaneste, din materialele alocate indiguirii si reamenajarii teritoriului s-a furat cu basculantele, iar rezultatele se vad in prabusirea lucrarilor aferente in fata furiei apelor, pr