Sint chiar zece ani de cind am fost primit prima oara la NEC, pe Take Ionescu, de doamna Marina Hasnas. Proaspat intors din SUA, cautam cai de decompresare si reinsertie intr-un peisaj cultural a carui suprafata abia o zgiriasem inainte de plecarea din tara (intii la Oxford si apoi la Cincinnati, unde am scapat de stiff upper lip). La sugestia si cu recomandarea doamnei Mariana Celac, am depus actele, nu fara o oarecare stringere de inima, intrucit o prima tentativa de contact cu dl Plesu esuase, din vina mea, citiva ani inainte, cind am vrut, pe nepregatite, sa-i devin doctorand. Plecam asadar cu stingul si cadenta, mi se pare, am regasit-o cu greu si tirziu.

Promotia noastra a fost una dintre cele mai consistente, cred. Ii cunosteam pe unii: Vlad Alexandrescu si Caius Dobrescu, spre pilda, erau, ca si mine, veterani ai olimpiadelor de romana si ai taberelor de creatie literara. Pe Teodor Baconsky acolo, la NEC, l-am re-intilnit (prima data, la simpozionul despre arhitectura sacra de la Braila, din 1990, doar ne-am strins miinile, el – organizator si eu – biet reporter TVR de-o vara); ne-am descoperit, imprietenindu-ne: el a invitat apoi la solidaritatea (acum ii spunem networking) catre care ne indrepta, oricum, proiectul NEC insusi. Am beneficiat de generozitatea lui si, pentru o vreme, parea ca vom reusi chiar un proiect editorial comun, un soi de Roma Caput Mundi Reloaded (o estetica crestina mai modesta, caci fara Horia Bernea, dar mai sistematica**). Acolo am aflat ca mai fusesem coleg, dar la diferite colegii, cu Mihai Razvan Ungureanu. Vedeti, dar, ca astazi avem aproape un guvern NEC si, de altfel, „alumnecii“ sint bine „infiltrati“ si in alte zone de virf ale societatii (fondatorul – la presedintie, Cristi Popa – la banca nationala), mai cu seama in zona ei academica. Ne discutam unii altora proiectele, cerindu-ni-se farima de simpatie si de c