In vacarmul general al ultimelor saptamini, s-a auzit inca o data, ferma si limpede, vocea Doinei Cornea care, in stilul direct ce o caracterizeaza, l-a acuzat, cu argumente, pe Eugen Uricaru – actualul presedinte al Uniunii Scriitorilor –, de colaborare cu fosta Securitate. Desi despre activitatea lui Eugen Uricaru ca informator al securitatii se vorbea de multa vreme in soapta, documente care sa confirme zvonurile nu fusesera pina acum date publicitatii si nici nu se formulasera acuze explicite la adresa acestuia. Recunosc ca ma asteptam ca recentele dezvaluiri sa stirneasca o dezbatere reala despre statutul scriitorului in societatea comunista, despre relatia dintre puterea politica si cultura intr-un regim totalitar (si nu numai!), despre compromis si verticalitate morala, despre cit de reprezentativa (mai) este Uniunea Scriitorilor etc., etc.

Acuzatia lansata de Doina Cornea nu a avut insa mare ecou in rindurile oamenilor de cultura de la noi. Pina la ora la care scriu aceste rinduri, reactiile scriitorilor sint – cu citeva exceptii notabile, precum articolul lui Mircea Cartarescu din Jurnalul national, Vierii mintii – aproape absente.

Cum s-ar putea explica tacerea scriitorilor in acest caz?

Greu de dat un raspuns, pentru ca orice generalizare este riscanta si motivatiile sint, desigur, foarte diverse. O concluzie s-ar putea trage, totusi: societatea romaneasca nu pare dispusa inca, nici prin reprezentantii sai cei mai autorizati – intelectualii –, sa priveasca inapoi, fara minie, dar si fara infinite menajamente, cu luciditate si responsabilitate. E mult mai de bon ton sa te inflamezi retoric pe subiecte fara o miza culturala autentica, sa vociferezi asurzitor, ultragiat de teribila impertinenta a celor care indraznesc sa gindeasca altfel decit tine, sa identifici la tot pasul conspiratii instrumentate de autori resentimentari si me