Reputatul regizor Radu Gabrea – caruia nu uit niciodata sa-i afirm cota de unicitate, pentru demonstratia intersistemica implicita din filmul turnat in exil, Un barbat ca Eva (1981) – si-a adus inainte de Pasti o contributie nesperata, la rindu-i unica, pentru limpezirea apelor furtunoase din paharul de amar filmic local. Este interventia sa in colocviul Cine va scoate din impas cinematografia romana – Observator cultural nr. 8 (265). Unicitatea contributiei constind in faptul ca – fara sa ia in seama nici una dintre intrebarile chestionarului-invitatie, privind „schimbarea“ reglementarilor in vigoare si „reforma institutionala“, pentru „iesirea din punctul mort in care s-a ajuns din nou“ – deconspira pentru prima data resorturile culturale ale status quo-ului antireformist, binecunoscut fostului presedinte al Oficiului National al Cinematografiei (din 1997 pina in 1999, cind a fost destituit de cei ce-l numisera), dar cunoscut si ulterior, pina la infatisarile de ultima ora.
- Radu Gabrea si eroarea dupa Karl Jaspers
Radu Gabrea are meritul relansarii discutiei de la zero si din punctul nevralgic, caci, spre sfirsitul interventiei sale, schiteaza o teorie a erorii inspirata de Karl Jaspers: „Ea apartine actiunii, ii este congenitala si impotriva ei, a erorii, trebuie luptat“. Perfect, numai ca in cazul nostru, dincolo de enuntul teoretic declarativ, sint de asumat doua faze sau fatete distincte ale erorii sau/si ale coruptiei, incepind din ultimii ani ’90, cind expia in fine un anumit mod de a concepe si practica cinematograful in Romania postbelica: de la tiparul anilor de virf ai stalinismului antum (1950-1953) pina la ultima lui expresie postuma, pecetluita de un titlu predestinat: Triunghiul mortii (S. Nicolaescu – C.V. Tudor – 1999). In fata misiei istorice disproportionate, a refondarii cinematografiei – care nu se putea produce prin
