In imaginea care deschidea reportajul despre Romania, publicat prin anii ’75 de celebra revista National Geographic, aparea Hidrocentrala Portile de Fier. Dar numai ca fundal ori, mai bine zis, ca un apendice al scenei din primul plan.
In publicatiile romanesti ale epocii fotoreporterii autohtoni infatisau, cu acelasi simtamant de euforie maxima, ca al turistilor ajunsi la piramide, doar gigantismul betoanelor si al turbinelor, in vreme ce oamenii, cand apareau si ei, n-aveau alt rost decat sa misune, ca un subprodus al electricitatii, printre masini si sa le evidentieze uriesenia ciclopica.
Strainul, care mai vazuse magadai de fier-beton in cariera, n-avea nici un motiv sa se sperie de o hidrocentrala. Ce-l retinuse pe el era un muncitor in salopeta care frigea un carnat la flacara albastruie a unui aparat de sudura cu acetilena.
Din punctul de vedere al Combinatului Energetic, muncitorul acela n-avea ce cauta in fotografie. Din punctul de vedere al carnatului, insa, fotografia se justifica. Ar mai fi fost de discutat si punctul de vedere al butoiului cu carbid. Si poate si acela al grasimii care sfaraia vesel la foc.
Dar deasupra a toate era punctul de vedere al fotografului, un om liber care stia ca, oricat de mari ar fi constructiile inaltate de om, rostul lor e sa-l slujeasca, nu sa-l faca sa se simta ganganie alergand de colo-colo printre niste masini care uruie si imprastie damfuri de ulei incins.
M-am uitat de foarte multe ori la poza din National Geographic, deoarece intuiam ca trebuie sa aiba un subtext mai important decat cel pe care-l deslusea tot privitorul.
Nu aveam nici o indoiala ca hidrocentrala de la Dunare era o mare realizare tehnica, dar nu-mi era clar daca avea mai multa dreptate americanul, care parea s-o bagatelizeze, sau toata dreptatea era de partea reporterilor nostri,
