Cand afirma ca Ion Iliescu trebuie sa raspunda politic pentru mineriada din 1990, Petre Roman are, cu certitudine, dreptate. Pentru ca este in afara oricarui dubiu ca atunci a avut loc un eveniment provocat. O manipulare a unei mase de oameni impotriva altei mase de oameni.
O actiune in forta, dupa tipicul celor initiate, de-a lungul deceniilor de comunism, atat in Uniunea Sovietica, cat si in celelalte state ale lagarului, inclusiv Romania. De cate ori a existat o manifestatie a celor nemultumiti de sistem, dictatura a pus la cale o contra-manifestatie. Urmata sau precedata de o reprimare.
Atunci cand contra-manifestatia in sine nu s-a transformat, ea insasi, in act de reprimare. Dar, dincolo de acest model de actiune si reactiune, creat de politia politica, in cazul mineriadei din 1990 exista nenumarate probe. Ca minerii au fost nu numai ademeniti sa vina la Bucuresti, ci chiar chemati si sprijiniti in aceasta deplasare.
Ca miscarile lor in Capitala au fost coordonate de cei mai apropiati colaboratori ai lui Iliescu, cel mai ostentativ dintre acestia, care a si participat la luptele de strada, fiind Gelu Voican Voiculescu.
Ca au existat si lucratori ai Securitatii nou create de catre Virgil Magureanu, intr-un birou din Ministerul Turismului, pe care scria ca ar fi "Comisia ecologica" si care, in scurt timp, avea sa se numeasca SRI. Ca minerii au primit nu numai hrana si apa de la autoritatile de atunci, ci si uniforme si cazare. Ca Iliescu chiar le-a multumit.
Ca s-a intentionat chiar promovarea unora dintre ei in randurile noii militii. Ca hoardele dezlantuite au fost dirijate la adrese precise, pentru a-si exercita violentele. Ca lideri ai societatii civile au fost dati in consemn la frontiera, pentru a fi arestati.
M-am aflat si eu in aceasta situatie, desi nu facusem altceva decat sa relatez
