La icoanele ei s-au rugat nume mari: Brancusi, Enescu, Eugen Ionescu, Cioran... Azi, locul lor e luat de romanii ratacitori, porniti in lume dupa o bucata de paine. Cu usile niciodata inchise, biserica romaneasca de la Paris e o oaza de speranta si liniste, izvorate din sufletul unor preoti deosebiti.
Urme Romanesti La Paris.
Biserica romaneasca e chiar in mijlocul Parisului. Pe strada Jean de Beauvais, in inima Cartierului Latin. Pe fereastra casei parohiale vezi Sorbona. Peste drum e College de France. E la doi pasi de Notre-Dame, de Luvru, de toate celelalte... N-ai cum sa n-o poti gasi. Orice trecator putin mai in varsta o stie. "Pe aici, in sus, spre Pantheon, apoi putin la dreapta..." Barbatul care imi arata directia ma intreaba daca il caut cumva pe preotul Tarziu. De unde-o fi stiind el, un parizian oarecare, din puhoiul de oameni de pe bulevardul Saint Germain, de parintele roman Constantin Tarziu? Omul rade. Zice ca romanii au fost foarte cunoscuti in Paris, ca el a mai auzit de-un alt mare preot, Bessarion (Visarion) Puiu, a auzit de "Brancuz", de "Eujen Ionesco", de "Sioran", de "Mircea Eliad", de toti ceilalti romani geniali care s-au rugat in biserica asta...
Marete umbre
Sunt acum in capatul strazii inguste, de unde se vede intreaga fatada a bisericii romanesti. Si iarasi ma minunez: in fata mea se inalta o veritabila catedrala! Ascutita, semeata, gotica... Scaldata in soare. Veche, voi afla, de aproape sapte veacuri. Doar cei trei arhangheli blajini, de aur, din bolta portalului - Mihail, Gavriil si Rafael - te-ar putea duce cu gandul ca acolo, inauntru, se ascund o mana de ortodocsi. Din casa parohiala - mare, cu doua caturi, lipita de trupul bisericii - coboara sa ma intampine preotii. Trei preoti zambind. La fel cum au coborat totdeauna sa le deschida usa bietilor romani rataciti pe strazile capitalei fr
