Undeva, la granita dintre judetele Mures si Bistrita Nasaud, ciobanii se pregatesc sa urce in munti, asa cum fac in fiecare an si cum au facut si stramosii lor. Totul e in ordine. Un singur lucru ii tulbura: au auzit ca "vine Europa peste ei". Se tem ca totul se va schimba. Si nu in bine.
Dealurile sunt vii. O iarba marunta si verde-verde creste vazand cu ochii, tufe cu nume necunoscute tin suspendate in aer inflorescente care par sa plesneasca, impinse din interior de sevele primaverii. Fiecare mugur poarta o picatura de apa in varf.
Drumul de piatra serpuitor urca dealul, si acolo, pe coama, pare ca se termina brusc. Acolo sunt oile. Sute. Suieratul subtire al vantului a disparut in miile de zgomote ale turmei, caci mioarele, magarusii purtatori de samare si chiar dulaii zdraveni care-mi atin calea suspiciosi par cuprinsi de o frenezie, de un murmur urias, de o efervescenta nemaipomenita care-i face sa forfoteasca intr-un fel anume. Trebuie sa fie primavara, imi spun, mirosul ierbii crude care le umple narile. Animalele sunt fericite. Bag de seama ca, atunci cand soarele isi arata fata printre nori, intreaga lumina pare absorbita de aceste ghemotoace albe de lana umblatoare. Sunt insetate de soare, dupa o iarna prea lunga.
"Ziua buna, domnut!". Ma intorc si de masina mea e sprijinit un cioban cu o fata ca o luna plina, surazator, cu palaria pe cap, cu o bunda de blana de oaie pe el si cu un aer glumet. E multumit ca m-a luat prin surprindere. "Is faine, asa-i?", zice aratand cu bota catre oi si dand din cap multumit, in timp ce turma ne impresoara cu totul. "Faine, da", zic si eu, tragand cu ochiul mai mult la dulaii cei mari care ma adulmeca. "Novac! Corbene! Pe loc!", striga el la caini autoritar, dar tot cu fata surazatoare si tot sprijinit intr-un cot de masina. Cainii se aseaza imediat pe burta, nescapandu-ma nici o clipa din ochi. Cioban
