Oamenii, ca stapanitori ai tuturor celor aflate pe pamant, hotarasc implacabil destinul vietuitoarelor, asa-zis "consumabile". Printre ei, indurerati zi de zi, ne aflam si noi, cei care iubim animalele cu patima nebuna si care am putea crea printre ele generatii de "veterani"...

Cand aveam vreo 13 ani, am avut si eu o purcea (vorba cantecului acela umoristic), nazdravana ca nimeni alta, un valatuc de carne cu pielea roz, pe care am primit-o in grija. Numai ca aceasta prima despartire de mama si fratii ei au pus-o pe un "plans" care imi sfasia inima. Asa a inceput totul. M-am dus langa cotet sa o potolesc cu un scarpinat pe burta. Incepe dialogul:

- Groh, zice ea.

- Groh, zic si eu.

Pare ca-i place si continua mai cu tragere de inima:

- Groh, groh.

- Groh, groh, zic si eu.

- Groh, groh, groh, continua ea, plina de curaj.

- Groh, groh, groh, spun si eu, tot mai bucuroasa.

Pe masura ce-i raspundeam, ea multiplica grohaiturile, dar in acelasi timp le intetea si deschidea gura mai mult, tot mai mult, pana cand semana cu o cantareata de opera. Glasurile noastre pornite din doua guri cascate se suprapuneau si ne inganam una pe alta, concomitent, pana nu mai puteam de ras. Situatia devenea atat de distractiva si unica, incat regret si azi ca o camera de luat vederi nu a putut fi atunci la indemana. O scoteam in brate din cotet si fiind cald, o imbaiam. Era jucaria mea. Ii placea, bineinteles, numai ca acolo unde aruncam eu apa si se facea noroi, se ducea si nazdravana si se tavalea.

La acest moment (eu imi faceam un culcus in gradina, la umbra) am hotarat sa o las putin libera. Ma asez pe patura si atipesc, cand, deodata, simt in fata un suflu sacadat, ca un oftat, de parca cineva si-ar fi spus: "Uf, cata treaba am facut". Deschid ochii si... pe perna, la numai 10 cm de capul meu statea botul rozaliu al purcelei. Avea