Felul in care gazetele noastre l-au pus la stalpul infamiei pe Eugen Uricaru, fostul presedinte al Uniunii Scriitorilor, mi-a intarit o impresie mai veche.
Intr-o lume ca a noastra, in care tot ce mai lipseste e sa auzim pe cineva banuind-o pe Fecioara Maria de adulter, trebuie sa-ti iei mereu precautii. De aceea tin sa fac o precizare. Daca as crede ca e posibil sa fii perfect „obiectiv", as putea pretinde ca indeplinesc conditiile necesare pentru a ma pronunta fara nici un „parti pris" in ceea ce a devenit, deja, „cazul Uricaru".
Caci nu sunt in relatii amicale cu presedintele demisionar al Uniunii Scriitorilor, aflat de ceva vreme in ciclonul unui scandal, generat de suspiciunea ca ar fi fost informator al Securitatii. Nici in relatii proaste. Ne-am salutat colegial, cand ne-am intalnit, si cam atat.
Nu ma grabesc, totusi, sa am un raspuns in legatura cu intrebarea: Este Eugen Uricaru aceeasi persoana cu „Udrea" (cel care m-a turnat, aflu, si pe mine)? Si n-o fac dintr-un motiv foarte simplu. Nu sunt convins ca intrebarea e, deocamdata, mai mult decat o intrebare. In schimb, as avea unele lucruri de spus pe marginea acestui „caz".
Felul in care gazetele noastre l-au pus la stalpul infamiei pe d-l Uricaru, in absenta unor probe indubitabile, mi-a intarit o impresie mai veche. La noi, culpele nu sunt „dezvaluite". Sunt „demascate" triumfator, pe un ton euforic. Cu o bucurie rea, care l-ar putea duce pe un psihanalist onest la concluzii deloc placute despre unele caracteristici ale psihologiei noastre.
Nu e prima oara, acum, ca ma incearca un sentiment penibil; si anume ca traiesc intr-o societate (daca se poate vorbi pe malurile Dambovitei de „o societate") pe care doar linsajele o excita, o scot din plictiseala si din lehamite. Dar faptul ca nu ma mai mira nimic nu face mai suportabil acest sentiment. @N_P
