Prin simpla lui existenta in literatura elvetiana de limba germana, Catalin Dorian Florescu face un important serviciu literaturii române. Nici un ciclu de conferinte, oricat de echilibrate si docte, nu ar fi reusit probabil sa traduca atat de simplu si de convingator experienta comunismului romanesc precum o face romanul lui Vremea minunilor*. Povestita din unghiul copilului, viata la bloc, in anii '70-'80 ai Romaniei ceausiste, poate deveni inteligibila pentru un occidental, in timp ce reconstituirile memorialistice "serioase", cu inchisori politice, cenzura, delatiune si mizerie, risca sa blocheze organul moral al cititorului din lumea libera. Evident, ne miscam pe teritoriul presupunerilor, dar nu numai, de vreme ce autorul are deja succes in tara de adoptie. De altfel, acest tip de priza la realitatile comuniste a mai fost verificat, in film cel putin, de o pelicula precum Goodbye, Lenin - amara comedie ex-RDG-ista care a trezit in mare masura sensibilitatea occidentala fata de tragedia comunismului est-german si consecintele ei. Sa ne amintim si ca, in anii '80, comediile rusesti despre implozia secreta a sistemului sovietic (categoria Muntii albastri) i-au obisnuit treptat pe europeni sa priveasca, pe cat posibil, si prin gaurile Cortinei de Fier.

Genul de literatura pe care-l reprezinta Catalin Dorian Florescu foloseste oarecum acelasi mecanism: o realitate extrem de contondenta este redata printr-un artificiu de atenuare a perspectivei si, prin aceasta, de inactivare a reflexului de delimitare pe care-l produce, de regula, povestirea atrocitatilor.

Atenuare, dar nu relativizare. Comunismul ramane aceeasi sinistra circumstanta agravanta pentru tot ce inseamna destin captiv; ce se obtine e detasarea, care face totul mai usor de prizat, mai putin impovarator. In literatura ultimilor ani, gaselnita nu e singulara - am vazut-o de curand si la Ga