Funambul ultraprudent, jucînd pe sîrma necontenitelor ajustări, Marin Preda decade şi intelectualiceşte la treapta "intelectualilor" pe care-i produce ca personaje şi care au rolul de a-i întrupa punctul de vedere personal: ""ştiu, nu eşti vinovat de nimic, dar am vrut să te sperii ca să te fac să acţionezi din nou. Un om cinstit vrea totdeauna să dreagă ce-a stricat. Dar tu n-ai stricat nimic şi nici eu, din contră, dacă nu eram noi cei care s-ar simţi astăzi ispitiţi să ne-acuze, n-ar mai fi avut posibilitatea fizică s-o facă. Asta nu înseamnă că n-am comis greşeli. Iubitorii de adevăr au dreptul de a judeca istoria, dar nu alţii". Aceasta este finalitatea discuţiei despre distrugerea chiaburilor din perioada Ťobsedantului deceniuť şi aceasta este maniera lui Preda de a rezolva problemele spinoase: cineva deschide discuţia, se aduc cîteva acuzaţii, romanul pare a aborda curajos subiecte din realitatea cea mai fierbinte, dar totul se termină într-o pastă de vorbe, amestecate cinic". E o "pălăvrăgeală", un limbaj populist-pamfletar prin care Preda se apropie de ipostaza aparentului său "rival" Eugen Barbu şi de şcoala acestuia, "rival" de care-l despărţeau nu atît convingeri opuse (aveau o platformă politică apropiată şi chiar unele apucături similare), cît interese de carieră, sub semnul "vieţii ca o pradă". Nici unul din cei doi scriitori nu-i iubeau pe intelectuali. Dacă autorul Princepelui, pe de o parte, îi agresa pe cei mai de seamă intelectuali autohtoni cu care i-a fost dat a fi contemporan, iar pe de altă parte învedera un snobism cultural, un enciclopedism fabricat, menit a-i disimula golurile de instrucţie, autorul Moromeţilor îi suspecta de poză şi nesinceritate la modul generic: "Aşa se explică de altfel dezamăgirea pe care o simte adesea un om cu o profesiune neintelectuală cînd nimereşte din întîmplare printre intelectuali; el observă cum, într-u