Titus Popovici ar fi împlinit 75 de ani. De la moartea lui au trecut însă mai bine de zece ani, iar praful s-a aşternut peste amintirea scriitorului cu o viteză îngrozitoare. Din ce cauză?

Talentul se poate distruge, adică auto-distruge, în variate feluri, unul mai ciudat decît altul. O ştim dintotdeauna, această realitate a fost codificată de Baudelaire, dar, din păcate, secolul XX a adăugat noi posibilităţi de pierzanie, la care cel mai damnat dintre poeţii de odinioară nici nu se gîndise.

"La sottise, l’erreur, le péché, la lésine,

Occupent nos esprits et travaillent nos corps".

Deci - prostia, eroarea, zgîrcenia, păcatul carnal. Doar atât? Se vede că secolul al XIX-lea plutea încă într-o inocenţă de invidiat, pe care noi am pierdut-o de multă vreme. (Titus Popovici era îndrăgostit de Baudelaire: în cîteva puncte cruciale de naraţiune îi aminteşte numele şi îi citează versurile). Astăzi ştim pertinent că nici măcar alcoolurile, drogurile, lenea ori descurajarea existenţială nu reprezintă principalele cauze ale distrugerii unui scriitor: a devenit infinit mai periculoasă transformarea lui în mercenar al Puterii, trădarea propriei vocaţii pentru cîteva avantaje derizorii. Situaţia, valabilă pentru oricare societate şi oricare tip de putere, devine acută în societăţile dictatoriale.

Puţini scriitori au reuşit, în literatura noastră contemporană, să personifice trista paradigmă cu aceeaşi strălucire întunecată ca Titus Popovici. în cazul de faţă, ce-i drept, există unele circumstanţe atenuante, pe care istoricul literar le poate lua în considerare. Titus Popovici a apărut în avanscenă purtat de valul iluzoriei "liberalizări" de după moartea lui Stalin: aşa se întîmplase în aproape toate ţările "lagărului", începînd chiar cu Uniunea Sovietică. La Moscova, sub zîmbetul bonom al lui Hruşciov, poeţi de incontestabil talent, precum E