Apărut în 1984, către începutul verii, romanul Refugii de Augustin Buzura a fost un eveniment literar şi a provocat un fenomen de societate. Ambele însă cu puternică, de nu chiar predominantă, semnificaţie politică, în parte explicabilă prin caracteristicile înseşi ale romanului, în parte prin conjunctură.

Cititorii, mai mult decît comentatorii, au văzut şi au găsit în Refugii cea mai radicală contestare a sistemului politic din România de atunci. Erau şi singurii care o puteau face în toată libertatea.

În toată libertatea, dar în felul lor: noua carte a lui Augustin Buzura s-a epuizat instantaneu, şi chiar fără să fie expusă în librării. A fost vîndută pe sub tejghea, a fost cumpărată prin Ťrelaţiiť, a intrat de îndată în bursa neoficială, dar plină de vitalitate, a pieţii negre, unde s-a situat în topul celor mai căutate Ťproduseť intruvabile în comerţul de stat, a fost multiplicată prin xeroxare, Ťla negruť de obicei, copiile fiind vîndute la preţuri ameţitoare, bineînţeles că tot Ťla negruť, pe sub mînă. A fost dată şi a fost acceptată ca mită. S-au cumpărat cu ea servicii şi bunăvoinţe. A fost dăruită. A circulat ameţitor, împrumutată din mînă-n mînă. A fost şterpelită. A fost rîvnită. A devenit o carte-mit.

Fiindcă a fost citită ca un manifest incendiar sau mai degrabă ca o Ťcarte neagrăť a blocării în dezastru a României de atunci.

A fost citită ca o cronică, nu ca o ficţiune. Pe coperta acelei prime şi pînă astăzi unice ediţii se afla o reproducere după Bruegel. Parabola orbilor. Mai clar decît atîta nu se putea. Mai clar sau mai ambiguu?!

Comentatorii nu au citit nici ei romanul altfel, au fost însă constrînşi de natura publică a profesiei lor la discreţie şi prefăcută opacitate. Elogioase, uneori chiar foarte elogioase, cronicile au evitat cu prudentă dexteritate să numească, fie şi prin simplă descriere a personajel