Nefiind trufaş din fire, ba mi se pare că dimpotrivă şi chiar prea mult dimpotrivă, ori de câte ori m-a ispitit gândul de a-mi transcrie amintirile de cărţar, am ezitat şi am tot amânat: "Lasă, mai am timp...", îmi ziceam, deşi nimeni nu ştie nici cât şi nici ce fel de timp mai are. Acum însă, criticul ediţiilor, căruia România literară a binevoit să-i arendeze o postată măsurând 720 cm2 de hârtie albă ca să-şi cultive pe dânsa opiniile, fără rabaturi făcute convenţionalismelor, părându-i-se că ar fi ajuns la o răscruce, cere voie să-i fie îngăduită, în locul obişnuitei mâzgâleli semnate, o mărturisire - şi nu numai - neobişnuită.

Când am intrat, acum mai bine de cincizeci de ani, în redacţia de valorificare a moştenirii literare din fosta Editură de Stat pentru Literatură şi Artă, eram plin de idealism cărturăresc, de dorinţa de-a aplica în editarea operelor clasice româneşti ceea ce învăţasem din Critica textelor şi tehnica ediţiilor * a lui Demostene Russo şi din lucrările pe aceeaşi temă ale lui Ch. V. Langlois, Ch. Seignobos, Paul Hermann şi din studiile tangente ale lui Gaston Paris, H. Taine ş.a. Şi eram tot atât de plin de dorinţa de a lupta împotriva imposturii în editarea clasicilor români şi a impostorilor proveniţi din activişti de partid, care, de-abia şcoliţi "pe puncte", năzuiau să se căpătuiască intelectualiceşte prin îngrijirea de ediţii, autorlâc ce i-ar fi propulsat la rangul de "factori culturali", şi apoi la cel de profesori, chiar şi universitari, cum li s-a şi întâmplat unora.

Devenind treptat, de-a lungul anilor 1952, 1953, 1954, prin abandonări, delăturări şi cooptări, o redacţie formată numai din filologi - Andrei Rusu, Alexandru Săndulescu, Milo Petroveanu, Georgeta Rădulescu, Elisabeta Brâncuş, Radu Albala, Ion Roman, Liviu Călin, Tiberiu Avramescu, Cornelia Botez ş.a. -, am reuşit, încetul cu încetul, să-i elimi