Începuturile modernizării culturii române, inclusiv prin dobîndirea conştiinţei de sine a scriitorilor şi desprinderea decisivă a literaturii din sfera mai largă a culturii, seamănă, metaforic vorbind, cu drumul aventuros, plin de primejdii şi neprevăzut al cuceritorilor vestului sălbatic. Poate pentru că cele două evenimente au fost sincrone în plan istoric, iar dificultăţile de înfruntat, chiar dacă de natură complet diferită, puteau, la rigoare, să suporte comparaţia. Privaţiunilor fizice ale cuceritorilor Vestului le-au corespuns privaţiunile spirituale ale celor care au încercat să facă literatură într-o limbă involuată, fără alte tradiţii în ale scrisului decît scrierile bisericeşti. Apoi, citind prima parte a binecunoscutului poem eminescian Epigonii, nu se poate să nu fii cuprins de admiraţie nostalgică în faţa acestor idealişti, puţin naivi, puţin împiedicaţi, puţin ridicoli, dar care au defrişat drumul pe care au păşit apoi, în deplină siguranţă, scriitorii din generaţiile următoare. Lor, acestor oameni ai începutului de drum, le-a dedicat profesorul Leon Volovici (în prezent, cercetător la prestigioasa Universitate de Studii Ebraice din Ierusalim) teza sa de doctorat, devenită, în anul 1976, carte, sub titlul Apariţia scriitorului în cultura română.
La aproape treizeci de ani de la apariţie, această importantă contribuţie la istoria culturii şi civilizaţiei româneşti îşi păstrează intactă prospeţimea. Poate părea surprinzător, dar metoda utilizată de autor se potriveşte mai bine epocii actuale decît vieţii literare româneşti din perioada comunistă, cînd a fost publicată ediţia princeps. Să mă explic. În anii '70, pe fondul crizei culturii apărute în deceniul precedent ("violenţa criticii lansate împotriva Academiei în anii '60, urmată de declinul implacabil al instituţiilor de educaţie din toate ţările moderne, demonstrează suficient de clar că
