Citim literatură ca să mai scăpăm de contactul neplăcut cu o lume pe care am ajuns să o suportăm tot mai greu. Iar romanele par să fie unul din leacurile nimerite în această privinţă, şi asta pentru că, în ficţiunea lor, găsim un univers în care putem întoarce spatele realităţii. Romanul e literatură de evaziune, iar ponciful acesta e valabil chiar şi în cazul romanelor autobiografice, unde, oricît de multă viaţă proprie a pus autorul în ele, există suficientă ficţiune spre a ne îngădui fuga de realitate.

Cum stau însă lucrurile cu un roman autobiografic precum cel al scriitorului suedez Jan Guillou - Răul (Humanitas, 2005) - un roman ale cărui pagini contrazic tot ce am spus pînă acum? Citind Răul lui Jan Guillou, îţi dai seama de cît de falsă este ideea că ficţiunea romanului ne îndepărtează de realitate, cînd de fapt ea nu face decît să ne apropie şi mai mult de ea, şi asta într-un mod în care, în lipsa unei asemenea ficţiuni, nu am putea-o face. În al doilea rînd, modul în care sîntem treziţi la realitate de o carte, precum Răul echivalează cu punerea sub semnul întrebării a unei concepţii morale de care nu îndrăznim să ne lepădăm făţiş, şi asta în ciuda faptului că o nesocotim aproape tot timpul. Avem cu toţii pe buze o concepţie morală pe care o încălcăm cu aceeaşi uşurinţă cu care o declamăm. Iar cartea lui Jan Guillou pune degetul chiar pe rana acestei versatilităţi morale. Rana aceasta, dacă este s-o înfăţişăm succint, are trei trăsături capitale.

Mai întîi, potrivit canonului moral al lumii în care trăim, nu se cuvine ca, în cazul în care ţi se face un rău, să răspunzi acelui rău printr-un alt rău. La rău, potrivit concepţiei creştine, nu putem răspunde decît prin bine, şi, chiar şi atunci cînd răul se cere pedepsit, pedeapsa nu trebuie să vină din partea ta, ci de la acele pîrghii sociale ce alcătuiesc justiţia colectivă. Cu alte cuvinte