Personalitatea lui N. Steinhardt s-a dezvăluit spectaculos cu aspecte noi, din 1990 încoace, în peste cincisprezece cărţi, în mare parte scrieri postume, dar şi culegeri de articole din presă sau reeditări. Fără îndoială că scrierea cea mai importantă rămâne Jurnalul fericirii. O surpriză a fost descoperirea a două pseudonime sub care a semnat. Era îndeobşte cunoscut pseudonimul Anthistius cu care semnase în 1934 volumul de debut În genul...tinerilor, gluma unui parodist erudit, integrat în bătălia contemporană a ideilor. Dar nu era cunoscut pseudonimul Nicolae Niculescu, sub care N. Steinhardt publicase la Paris, în 1975, în revista "Ethos" a lui Virgil Ierunca eseul Secretul "Scrisorii pierdute" : l-a deconspirat Ion Vartic, reeditând acest eseu în volumul din 1995 Cartea împărtăşirii. Nu vor mai fi fiind şi alte pseudonime? Aceste avataruri dezvăluie un fapt psihologic semnificativ, cu mai multe faţete: proteismul personalităţii lui N. Steinhardt avea tendinţa de a se ascunde, pentru că, din pudoare sau din alte cauze, avea ceva de tăinuit. Pare curios pentru un intelectual cu vocaţia mărturisirii. E iarăşi semnificativ că un volum de convorbiri cu Ioan Pintea se intitulează Primejdia mărturisirii (1993), cu un tâlc la care trebuie să luăm aminte. Nu ştim foarte multe despre anii tinereţii, ai liceului urmat la "Spiru Haret" în 1922-1929 şi ai Facultăţii de Drept din Bucureşti, absolvită în 1934. Despre atmosfera intelectuală, bucureşteană şi europeană, a acelui moment, despre ce citea şi despre câţiva prieteni, N. Steinhardt a vorbit, a mărturisit câte ceva, dar fără a intra în detalii de viaţă personală, adică intimă.

Nici Zaharia Sângeorzan (în volumul Monahul de la Rohia răspunde la 365 de întrebări incomode, 1992), nici Ioan Pintea (în volumul de convorbiri pomenit anterior) nu au reuşit să-l facă pe N. Steinhardt să vorbească despre viaţa intimă