Am vorbit despre o diferenţă mai mult de accent(e) decât de rupturi nete între cele două vârste lirice ale cam aceleiaşi generaţii '80-2000. Trăsătura de unire e de găsit în marele proiect autenticist al acestei poezii trecute prin experienţa dură a dictaturii ideologice comuniste ori nemaivoind să ştie de ea şi decisă să-şi rezolve frustrările grave cauzate de trecutul apropiat. Ceva mai mediată la cei care scriu în deceniul nouă al secolului XX, din raţiuni evidente, practica scripturală a tins tot mai mult către acel realism brut, de "plan primar", amintit, cu izbucniri de frondă neoavangardistă uşor de situat într-o tradiţie ce merge de la tânărul Bogza, din Poemul invectivă, la Geo Dumitrescu, Caraion, Ben Corlaciu, în cazul unui Daniel Bănulescu sau al lui Marius Ianuş cu al său Manifest anarhist şi "fracturismele" adiacente, sau cu mai timide lamentaţii în năzuinţa de comunicare intimă a mesajului, la minimalişti ca Andrei Peniuc şi, mai ales, Adrian Urmanov, în ştiutele "poeme utilitariste" care-şi limitează demersul, după brutalităţile teribiliste de la debut, la tema unică a unei cam monotone captatio benevolentiae a cititorului seamăn şi frate, minus ipocrizia numită ironic de Baudelaire...

Şi de o parte şi de alta, crudităţile de limbaj se distribuie în mod semnificativ ca semnale ale transgresării tabu-urilor de până acum, fiind împinse nu o dată la limita trivialităţii, de unde şi acuzaţia, de primit nuanţat, de "pornografie", îndeosebi la o parte dintre frecventatorii Cenaclului "Euridice", îndrumat de Marin Mincu. Recenta sa antologie, pusă sub titlul Generaţia 2000, urmând unui număr special din revista Paradigma (nr.1-2, 2003), dedicat schimbărilor din poezia tânără, dă seama despre asemenea mişcări de limbaj şi de atitudine şi implicit despre înzestrările destul de diferite ale numelor înregistrate în sumar. Ceea ce e de spus îna