Lumea în două zile ascunde, sub rămăşagurile funebre ale lui Antipa (funcţionar la Starea civilă, ocupându-se cu încheierea şi eliberarea actelor de deces), un pariu al autorului însuşi. Ambiţia de constructor epic a lui George Bălăiţă reiese cu limpezime din modul în care este structurat romanul: în două mari părţi, aproape egale ca întindere, corespunzând celor două zile (solstiţiul de iarnă şi solstiţiul de vară) prin care se defineşte lumea lui. Două zile diferite de toate celelalte şi un erou pe măsură, care le parcurge cu simţurile încordate, cu vigilenţă mentală şi senzitivă, pentru a le epuiza, parcă, întregul semantism.

Personaj singular, cu aureolă nu de sfânt, dar de supraom, Antipa îi este înfăţişat cititorului secvenţial, livrat cu încetul, într-o continuă schiţă de portret - şi mai mereu ceva scapă desenului, iese din conturul înţelegerii lui. Ziua întâi, a interiorului casnic, şi ziua a doua, a exteriorului social şi a debordării peste pragurile morale, sunt perfect complementare sub raport simbolic şi ca gradaţie dramatică. Fiindcă protagonistul e mai întâi static, vegetativ, legumă umană ascunsă după frunzele late ale ipohondriei; iar apoi activ, dinamic, în plină acţiune, în aerul greu al realităţii provinciale. Pe cât de natural în mişcări, pe atât de atent elaborat (până la detaliul infinitezimal), "funcţionarul neantului" e transpus şi văzut în decoruri, registre şi lumini diferite, compus multidimensional. Oricât de curios ar părea, el este o rezultantă a romanului, iar nu un punct fix al lui, o tipologie clară şi ordonatoare. Ce diferenţă faţă de romanul realist tradiţional, al formaţiei unui erou ambiţios, trecând prin varii încercări şi momente potrivnice, pentru a izbândi sau a cădea, la final! Aici, ficţiunea cade, ca o pelerină, pe umerii tari ai protagonistului, care alege să o îmbrace sau să o lase deoparte, cu dezinv