În luna aprilie a acestui an s-au împlinit şapte decenii de la dispariţia lui Panait Istrati. Bun prilej de reflecţie asupra operei şi biografiei scriitorului, cu atât mai mult cu cât ne aflăm în faţa unuia dintre cele mai interesante "cazuri" literare din prima jumătate a secolului al XX-lea, pe nedrept ignorate sau - mai trist - clasate în pripă, de critica românească. Există, ce-i drept, şi câteva excepţii. Este suficient să ne gândim la consistenta lucrare a lui Mircea Iorgulescu, apărută în anii '80 (Spre alt Istrati), şi mai ales la pandantul său mai recent (Celălalt Istrati), volum publicat anul trecut de Editura Polirom. În general, însă, paradoxurile care acompaniază receptarea operei istratiene nu sunt puţine. Surprinzătoare poate să pară, de pildă, discrepanţa dintre extraordinara popularitate de care s-a bucurat - şi continuă să se bucure - această operă peste hotare şi interesul ceva mai scăzut pe care l-a suscitat în România. Faptul poate fi explicat, desigur, până la un punct, prin invocarea criteriului limbii în care au fost redactate iniţial scrierile istratiene. Apoi, o pondere deloc neglijabilă trebuie să fi avut, mai cu seamă după '48, criteriul ideologic (Istrati a fost, cum ştim, unul dintre primii intelectuali de stânga care a vorbit despre abuzurile stalinismului). Şi argumente s-ar mai putea găsi. În cazul criticilor noştri interbelici n-ar fi exclus, de pildă, să fi funcţionat o anumită prejudecată legată de formula aşa- numitei (mai târziu!) literaturi de consum. Oricum ar fi, aspectul care - în mai mare măsură - poate să stârnească perplexitate este succesul extraordinar înregistrat în afara graniţelor. Opera sa a fost editată în foarte multe ţări (din Franţa şi Italia până în Turcia şi Portugalia, din Cehoslovacia sau Germania până în ... Japonia), iar interesul de care se bucură şi azi, nu numai în rândul "fan-ilor" săi reuniţi în