După debutul editorial din 1993, Bucur Demetrian (n. 1951, profesor de română la Craiova) iese acum cu a cincea sa carte de versuri, Aşezarea pe cruce. Titlul confirmă gesticulaţiile de expiere şi martiraj într-un foarte limpede limbaj al descrierii infernului ca singură obsesie. Autoscrutându-se nevrotic în oglinzile sparte ale realului, o butaforie ireversibil toxică şi promiscuă, poetul pare să se delecteze (salveze) amănunţind-o programatic în chip de artă poetică. Aproape toate poemele se structurează în jurul metaforelor morţii, sângelui, cenuşii, captivităţii, aşadar un repertoriu sumbru în care nu există decât o singură sărbătoare, şi-aceea mortală: reciclarea baptesimală a cuvintelor în lumina jerfei de sine: "dar metafora îmi ţese haina/ de sărbătoare macină celulele/ ca o moară de vânt/ ca o carte străbătându-mă/ metafora din lama bisturiului/ atinge arterele gurile de canal/ masca de pe chip/ aruncată nevăzătorilor". Aşezarea pe cruce înseamnă pentru Bucur Demetrian viaţa de zi cu zi şi imunitatea pierdută în contra cruzimilor şi primejdiilor istoriei, dar şi nevoia de resurecţie şi eliberare a inimii din temniţa suferinţei fizice, a patimilor fiului părăsit de Tatăl: "e toamnă/ sapă un tunel/ cârtiţa întunecată/ prin ţesătura de globule şi/ firişoare de sânge pulsând mai stins cu lumina grea/ a soarelui/ şi nu-i nimeni în jur/ ce limbă străină/ durerea trece din pagină în pagină/ desfăcând ghemul/ în care gâtul/ se zbate". Doar înstrăinându-se, în chip de umbră onirică, surdă la apelul comunitar, poetul are puterea să arate cu degetul conspiraţia Răului, devitalizarea comuniunii între semeni. Sensibilitate ultragiată de violarea codurilor morale, poetul cu inima în "corul îngerilor" şi totodată marcat de "marionetele părăsite după spectacol", este generatorul propriei singurătăţi sinucigaşe, din limbul căreia îşi trage incisivitatea şi sarcasmul de