L-am cunoscut pe Pavel Şuşară spre finele anilor '70 ai veacului trecut, când era studentul lui Andrei Pleşu. Acesta îl invitase să participe, dimpreună cu câteva colege de învăţătură în frunte cu Aurelia Mocanu, la un seminar "Andreescu" condus de mine. De atunci drumurile noastre s-au încrucişat mai rar (de altfel a locuit multă vreme la Călăraşi), aşa încât, întru respectul adevărului, trebuie să mărturisesc că l-am descoperit realmente destul de târziu - de abia în primele zile ale noului mileniu - sub raportul meritelor sale incontestabil majore. Asta, deşi îi urmărisem constant activitatea, plină de contraste şi mult prea vastă spre a fi cuprinsă toată.
Mi-am dat seama că Pavel Şuşară trebuie considerat nu atât ca individ, cât ca fenomen. Fenomenalitatea lui constă în multitudinea activităţilor pe care le acoperă, îmbinată cu o extraordinară forţă vitală care îi asigură mişcarea, dinamismul, neastâmpărul, curiozitatea intelectuală. Ele îi hrănesc voinţa de a fi implicat în multe şi de toate şi îi potolesc o sete nestăvilită de a cunoaşte; dar într-un mod cu totul propriu, care ţine de structura sa mentală şi de aspiraţiile lui, să le spunem poetice, unde intervine artistul, condeierul, omul literei incitante, chiar şocante adesea, tributar contemporaneităţii din care nu se poate sustrage, dovedindu-se totodată capabil s-o depăşească. Atunci surprinzi la el ironia, simţul parodic, blamul derizoriului, muşcătura plină de orgoliu şi de superioară compasiune. Este ipostaza în care ironistul din el se umanizează, cu înălţări şi căderi, cu bune şi rele, cu sublimări şi alunecări în păcat, în dublul înţeles al acestui ultim cuvânt: de regret şi de virtute încălcată. Altfel spus, intrăm în imperiul ambiguităţii, o ambiguitate creativă şi totodată morală, oglindă fidelă a epocii în care trăim.
Nu de mult, Pavel Şuşară s-a ocupat de mine, de-a lungul a
