Acum cîţiva ani, buni, încercam să propun televiziunii un program zilnic, un fel de terapie prin imagini. Să revedem cîte ceva din ce am trăit pînă în '89 şi am uitat înspăimîntător de repede. Se întîmpla asta într-un moment de disperare, în care mi se părea că Ceauşescu nu a dispărut. Nicidecum. Ci doar că s-a risipit şi realcătuit, că este clonat aproape în fiecare şi, oricum, în cei care ne conduc. Se întîmpla asta într-un moment în care mai speram în schimbări esenţiale. M-am gîndit, aşadar, că trebuie să ne cunoaştem trecutul în sensul profund. Dureros. Netrucat şi netrunchiat. Că ar fi igienic pentru toţi. Ca să putem privi în prezent, ca să putem să visăm viitorul, ar cam trebui să înţelegem ce s-a întîmplat cu noi. Am priceput că s-a ratat momentul 1989, că punctul 8 de la Timişoara a fost doar obsesia unor frumoşi nebuni, care au crezut că lumea se poate transforma, că există o parte şi bună, şi frumoasă, a fiecărei zile şi a fiecărei nopţi, că viaţa are o mie de faţete spectaculoase şi că lumea, totuşi, este largă, largă, nu doar cît suprafaţa ţării noastre. Am priceput, e adevărat, cu oarecari dificultăţi, că nu se va pune problema nici unei judecări, într-un tribunal moral, că infestarea cu microbul comunismului a devenit o chestiune genetică şi nu te poţi elibera firesc, într-o bună zi, de toate tarele văzute şi nevăzute. La urma urmelor, vinovăţiile zac ancorate în fiecare dintre noi, pe fundul conştiinţelor noastre, de atunci de cînd am fi putut să spunem "nu" minciunii, manipulării, izolării, delaţiunii, umilinţei, anulării fiinţei, gîndirii, intimităţii. Ceauşescu nu ar fi reuşit nimic fără contribuţiile majore ale noastre, mai mult sau mai puţin ticăloase, mai mult sau mai puţin capabile să cuprindă dezastrul. Am propus să se difuzeze în fiecare seară cinci minute de "atunci". Vizite de lucru, pionierii cu flori sărindu-i, emoţionaţi, conducăt