Fiecare zi e o poveste care trebuie spusa. O voce interioara ti-o sopteste, si nici nu-ti trebuie un auz prea fin ca sa o asterni pe hirtie, scrib fidel si vesel-ironic (cam „impostor“, de fapt, ca orice scriitor!) cum esti. Poti sa fii si surd de-a binelea, daca ai „ureche“ pentru muzica interioara a cuvintelor, a textului, a lumii, adica, e perfect. In linii mari, cam asta veti gasi in cea mai recenta carte (nu prima!) a lui Sorin Stoica, care se numeste, simplu, O limba comuna.
Sorin STOICA
O limba comuna
Prefata de Marius Chivu,
Editura Polirom, Colectia „Ego. Proza“,
Iasi, 2005, 256 p.
Pentru cine a urmarit „noul val“ de prozatori, unii debutati sau pur si simplu publicati in Colectia „Ego. Proza“ a Editurii Polirom, altii in alte colectii ale altor edituri, numele lui Sorin Stoica nu e necunoscut. De altfel, proza romaneasca a ultimilor ani a cistigat citiva reprezentanti inzestrati cu mult talent, daca ar fi sa-i amintim numai pe Lucian Dan Teodorovici, Dan Lungu, Florin Lazarescu, Radu Pavel Gheo. Intre ei, Sorin Stoica se remarca prin usurinta cu care creste de la o carte la alta, fara sa-si tradeze stilul care l-a consacrat: un amestec de ironie, oralitate si „smecherii“ naratoriale cu iz postmodern. La cei 27 de ani, are in spate un palmares impresionant: un roman, Dincolo de frontiere, volume de povestiri, participari la diferite proiecte colective, studii de jurnalism si un masterat de antropologie. Te intrebi, ingrijorat dar si cumva admirativ, cind a avut vreme pentru toate. Altii nu reusesc nici sa debuteze pina la virsta asta.
In ultima vreme, mimesis-ul si-a reconfirmat fascinatia pe care o exercita asupra publicului si prozatorii s-au grabit, oportunisti sau nu, sa speculeze aceasta slabiciune. A spune o poveste, iata o reteta care functioneaza oricind. Si ea nu e intotdeauna ce