Mitul Lipscaniului, ca pastila istorica plina de farmec, desi contrazis viguros de jalnica imagine pe care orice scurta plimbare ti-o ofera fara intirziere, este un prilej de laudabil front comun al celor care adera la ideea de mic Paris fie el si definit de mica negutatorie germana. Un oras vechi – cu nenumarate straturi istorice vizibile si intimplari memorabile, localizabile si care merita povestite – e un obiect de mindrie locala si de admiratie a vizitatorilor. In lipsa lui, Lipscaniul e un construct cultural care pare a fi ultima speranta pentru recuperarea identitatii urbanistice a Bucurestiului istoric. O adevarata sete de fenomenologie aplicata ii impinge pe arhitecti sa cerceteze locurile cu minutie pentru a scoate la lumina valori pe care toti ceilalti le viseaza cu ochii larg deschisi catre un improbabil trecut.

Iata un crimpei de viziune complementara:

Shopismul, termen a carui barbarie o veti scuza pina cind vom putea produce ceva mai bun decit perifraze de genul: „adictie a membrilor societatii postindustriale pentru petrecerea timpului liber in magazine“, are locurile lui de gratie in Bucuresti, ba chiar de indispensabila satietate. Nu altceva trebuie sa fi fost vechiul Lipscani in momentele lui de glorie. Actualul Lipscani s-a mutat la Orhideea si la mall-uri si il asteapta pe Bacalbasa pentru a-i dedica o pagina de glorie. (Inchipuiti-va edilii anului 2505 incercind sa recreeze atmosfera fermecatoare a galeriilor Orhideea asa cum reiese din inregistrarile camerelor de supraveghere.) Locul nostru are o aura de sit ideal caruia ii este asociata o virtuala excelenta a shopping-ului bucurestean. Ceea ce e interesant in aceasta proiectie este faptul ca ea e promovata in general de oameni a caror putere si obiceiuri de cumparare nu depaseste nivelul actual al Lipscaniului. Daca proiectia ar fi apartinut shopperilor adevarati, Lipscaniu