Inainte de ’89, calitatea de membru al USR era rivnita si se obtinea cu greu, din diverse motive – de pilda, eu fac parte dintr-un lot care, desi a depus dosarul prin ’85-’86, a fost primit abia in ’90, validarile fiind interzise in ultimii ani ai ceausismului. Iata un motiv pentru care primul conclav scriitoricesc la care am participat si eu ca membru cu patalama – congresul din ’90, unde a fost ales ca presedinte fostul dizident Mircea Dinescu – mi s-a parut ceva extrem de onorant si emotionant.

Dupa revolutie, prestigiul celei mai importante organizatii a scriitorilor romani a intrat intr-un declin vizibil cu ochiul liber, si asta de mult, inca de pe vremea lui Laurentiu Ulici, cel care a „democratizat“ la extrem primirile. Fara sa tina cont – sau poate tocmai tinind cont – de faptul ca libertatea insemna si edituri aparute precum ciupercile dupa ploaie si care livrau cel putin cite doua sute de autori pe minut. Insa, o data cu cistigarea alegerilor de catre succesorul sau, Eugen Uricariu, lucrurile au luat o turnura atit de maligna, incit calitatea de membru al Uniunii a devenit ceva mai degraba compromitator: tinerii valorosi fug ca de dracu’ de ea.

Ce poate fi mai graitor decit opinia, exprimata public, a unui Florin Lazarescu, tinar prozator iesean, cum ca, in privinta USR, ar trebui sa se procedeze cum procedau romanii cu teritoriile cucerite: sa se are si sa se puna sare ca sa dispara orice urma de viata?!

Fireste, de-a lungul timpului au existat destule semnale de alarma la adresa modului in care merg treburile la Uniune, cu politica ei discriminatorie, gregara, cu lipsa de viziune si de respect pentru valoare, cu dispretul pentru tineri, cu folosirea netransparenta sau de tot preferentiala a fondurilor, cu premiile ei penibile etc. Si e destul sa amintesc aici scrisoarea de protest din 2001 semnata de un grup masiv de scrii